marți, 9 august 2011

Budulea Taichii de Ioan Slavici


De-mi parea bine? Dar se-ntelege ca-mi parea bine. Cand mi-l aduc aminte pe dansul, mi se desfasoara inaintea ochilor intreaga lume a tineretilor, cu toate farmecele ei, acuma pierdute pentru totdeauna; si nici unul dintre noi toti, care impreuna am trecut prin acea lume, nu poate sa se gandeasca la tineretile sale fara ca sa-i treaca, asezat, retras si intotdeauna intelept, Budulea Taichii pe dinaintea ochilor, pentru ca Budulea nu era numai al Taichii, ci si al nostru al tuturora.

Mie, indeosebi, mi se cuvenea oarecare intaietate la imparteala parerilor de bine, pentru ca eu il stiam inca din copilarie si eram prieten chiar si cu Budulea cel batran.

Nea Budulea, inainte de toate, avea un picior mai scurt decat cel-lalt si era un om scurt, gros, rotund la fata si zambea mereu cand vorbeai cu el. Fara de dansul nu se putea nici un fel de veselie in sat la noi, fiindca el canta mai bine decat toti si din vioara, si din cimpoi, si din fluier, iara pe Hutu il ducea intotdeauna cu sine, deoarece Buduleasa fugise cu un scriitor al satului, si nu putea sa-l lase pe copil singur acasa. Cand Budulea canta din vioara, Hutu tinea cimpoile, iara cand oamenii se saturau de vioara, Budulea schimba cu feciorul sau. Fluierul il purta Budulea totdeauna in serpar; altfel nu l-am vazut de cand il tin minte si nici nu-mi pot inchipui un Budulea far de fluier in serpar.

La praznic si la ziua numelui stiam de mai nainte ca are sa ne vie Budulea cu multi ani, cu spor in casa si cu belsug la masa: asa m-am trezit eu; ce va fi fost mai nainte, nu stiu.

Imi aduc numai aminte ca eram copil mic si ca priveam cand la piciorul cel scurt al lui Budulea, cand la Hutu, care sedea cu cimpoile intr-un colt al casei. Mai tin apoi minte ca i-am dat o bucata de placinta, ca l-am batut, fiindca nu voia sa-mi lase cimpoile, si ca era baiat bun, caci nu s-a suparat, desi era mai mare decat mine.

In urma, la scoala din sat, ma batea cateodata el pe mine, dar nici atunci nu era suparat, desi totdeauna eu ma legam de el.

Caci dascalul nostru era un om neobosit, si fiindca Budulea peste saptamana mergea la lucru, el zicea mereu: "Mai Buduleo, nu mai purta si copilul cu tine; pune-i o bucata de paine in traista si trimite-l la scoala, ca sa-mi bat si eu capul cu dansul". Iara Budulea era om cuminte si intelegea ca dascalul nu are alta treaba decat sa-si bata capul cu copiii oamenilor. Un singur lucru il mai punea pe ganduri: parca tot nu-i venea sa creada ca si Hutu are sa invete carte.

Cand eu incepusem a umbla la scoala, Hutu era printre baietii de care imi era frica.

Il vad parca si acum umbland cu o vergea in mana pe dinaintea bancii si privind de la inaltimea diregatoriei sale de "cenzor" cu o strasnica neindurare asupra noastra, care nu strabatuseram inca in adancimile tainicului "Buki-az-ba" si nu stiam ca "mizlete-ije-ludi-iar" va sa zica "mila".

Povatuit de mana lui am trecut aceste adancimi pe nesimtite. Intorcandu-ma acasa dupa cele dintai ceasuri petrecute la scoala, sufletul imi era plin de minunatiile ce vazusem. Inchipuirea mea de copil era prea slaba spre a putea aduna atata sumedenie de copii la un loc, si toti acesti copii, pe care ii vazusem acum in aievea, sedeau tacuti, nemiscati si cu ochii tintiti la invatator: imi era ca si cand m-as fi intors din alta lume, si cand maica ma intreba ce-am vazut la scoala, in uimirea mea nu stiam sa-i spun altceva decat c-am vazut pe Hutu lui Budulea plimbandu-se cu batul in mana si ca acum nu-l mai cheama Hutu, ci Mihail Budulea, ca pe taica-sau cel cu cimpoile.

Si fiindca eram nerabdator si doream sa vad iar pe Hutu cu batul, m-am dus si dupa pranz la scoala. Simt si acum adanca dezamagire ce ma cuprinsese cand vazui pe un alt baiat cu vergeaua, caci in zadar, atat de strasnic ca el nu mai era nici unul.

Dar peste putin iar a venit Hutu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, si ne-a scos afara, iara dupa ce ne-a scos afara ne-a pus in randuri si ne-a intrebat daca stim sa stam intr-un picior. Eu am stat mai bine si mai mult decat toti ceilalti baieti; pentru aceea eram foarte fericit si, intorcandu-ma acasa, i-am aratat mamei cum zice Hutu ca sa stai intr-un picior si i-am spus ca Hutu e cel mai mare in scoala si ca a vorbit cu mine si c-a zis ca eu stau mai bine decat toti ceilalti intr-un picior.

Dupa aceea m-am dus iar la scoala. Mama-mi daduse doua pere, una pentru mine, alta pentru Hutu. Eu le-am pastrat pe amandoua pentru dansul; dar am plecat plangand de la scoala si plangand am ajuns acasa, fiindca el nu le ceruse de la mine, iara eu nu indrazneam sa i le dau.

Si fiindca prea eram nenorocit, mama a trimis pe Barbura sa aduca pe Hutu, pentru ca sa-i dau cele doua pere: iara de aci inainte, mergand la scoala, el trecea totdeauna si ma lua si pe mine.

Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai strasnic dintre "cenzorii" din scoala, nu ma mai temeam de nimeni si de nimic.

Stiam, afara de aceasta, ca si eu trebuie sa ma fac odata ca Hutu, si pentru aceea ii prindeam apucaturile si, inainte de toate, din copil neastamparat ce eram, ma facui un baiat asezat si intelept ca dansul. Nu-i vorba, el era tot mai asezat si mai intelept decat mine; dar cand il vedeam pe el zicand Tatal nostru, citind irmosul ori cantand Apostolul in biserica, inima imi batea mai tare, caci un glas tainic imi soptea: "Si tu vei fi odata ca dansul". Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna si la dansul cautam scapare cand eram napastuit.

Caci Hutu era puternic, pentru ca dascalul nu tinea la nimeni mai mult ca la dansul.

Iara dascalul avea cinci copii, care toti cinci erau fete. Neli era cea mai mare si avea obiceiul sa sara peste banci. Livia era cat mine si vorbea totdeauna pana ce dascalul n-o punea in genunchi; Veturia sedea intre baieti si se cotea cu ei, iara Mili abia stia sa umble si nimeni n-avea voie s-o poarte in brate afara de Hutu, pe care dascalul il insarcinase cu purtarea de grija pentru dansa. Pentru aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mana ori s-o tie in brate si plangea cand el se departa de dansa; cateodata numai, cand Hutu voia sa se joace de-a mingea cu ceilalti baieti, mi-o lasa mie, iara eu vorbeam cu ea, o purtam de mana, o tineam in brate si eram foarte fericit.

Eu m-am dus apoi la scolile cele mari din oras, iara cand m-am intors, peste un an, acasa, Hutu era tot mare, dar imi parea mai putin strasnic. Nu-i vorba, si acum zicea Tatal nostru, canta chiar in strana si citea Apostolul in biserica, si acum purta pe Mili, ba chiar si pe Linica cea mica in brate; el cu toate acestea imi parea cam prost, ba cateodata chiar grozav de prost. Dar tot tineam la el, fiindca era baiat domol si intra totdeauna in voile mele.

Daca insa acum Hutu imi parea mie grozav de prost, eu ii paream lui grozav de intelept.

Intr-o zi el insusi mi-a marturisit-o aceasta, desi numai asa — cam pe departe.

Eram in padure; adunaseram alune si el mi le spargea, luand din cand in cand cate una si pentru sine.

— Uite, imi zise el nedumerit, taica zice ca dascalul zice sa ma duc si eu la scoala la oras ca sa ma fac dascal: ce crezi tu, as putea sa invat acolo cu voi?

— Pentru ce nu?
— Vezi ca nu stiu ungureste, raspunse el, privind deznadajduit la mine.

— Ai sa inveti.
— Dar cum sa invat, cand dascalul vorbeste numai ungureste si eu nu inteleg nimica din cele ce zice?

— Asa-i! raspunsei, intelegand acuma si eu ca in adevar Hutu e cu mult mai prost decat ca sa poata intelege pe dascalul cel unguresc, care nici nu e dascal, ci profesor.

Altfel, eu stiam de mult ca e vorba ca Hutu sa mearga la scoala. Caci dascalul nostru era un om neobosit, iara Budulea tinea foarte mult la el.

Inca de demult nea Budulea era nedumerit. Il vedea pe Hutu citind din carte ori scriind fel de fel de lucruri pe hartie si nu-i prea venea sa creada ca toate sunt asa cum i se par lui. Tot mai intelegea ca omul sa scrie si ca sa stie ce a scris el insusi, fiindca aceasta nu era decat un fel de raboj. Cand vedea insa pe Hutu citind din cartea ceea ce au scris altii, il cuprindeau indoielile si-i zicea de obicei: "Ba sa ma ierti; asta o stiu pe de rost". Hutu isi dadea silinta sa-l lamureasca si sa-i arate si lui cum se citeste; insa cand Budulea se uita la slovele incurcate, il cuprindea un fel de ameteala, fiindca era peste putinta ca cineva sa le descurce. Intr-o duminica Budulea i-a zis lui Hutu: "Ia scrie numele meu pe hartie". Hutu a a scris cu slove mari: Lapadat Budulea, locuitor din Cocorasti.

— Si acum, daca cineva se uita aici, stie el ca e numele meu?
— Da, taica.
— Cum asa?
— Apoi vezi: vede ca e ludi si iar si zice La-pocoi si iar si zice pa, adica Lapa, dobro-az-tferi si zice dat, ceea ce face Lapadat.

Budulea asculta cu mare bagare de seama, desi nu intelegea nimic. Dar, dupa ce s-a vazut singur, el a luat plumbul si a inceput sa invete a-si scrie numele. L-a scris o data, l-a scris de doua, de zece, cu atat mai bine intelegea ca se poate sa inteleaga si altul ceea ce scrie, pentru ca de cate ori suna intr-un fel, el scria aceeasi slova. El a luat apoi caietul lui Hutu si cu mare parere de bine a vazut ca slovele pe care le-a scris sunt in caiet. Acu parca intelegea ca este cu putinta ca unul sa citeasca ceea ce au scris altii, fiindca toti carturarii scriu intr-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar il cuprinse ameteala. Aceasta intelegere intre un numar nesfarsit de oameni ii parea un lucru mai presus de inchipuirea omeneasca. Era dar cu putinta ca ceea ce a scris unul acum o suta de ani altii sa citeasca astazi? La asta nu s-a gandit niciodata. Era cu putinta ca doi oameni care nu se pot intelege prin grai viu sa se inteleaga in scris, si daca ungurul ori neamtul nu stie romaneste, el nu are decat sa scrie, pentru ca sa-l intelegi ce vrea sa zica.

El insa nu intelegea cum e aceasta cu putinta.
— Mai Hutule! ia scrie-mi tu mie pe hartie: cimpoi, vioara si fluier. Dupa ce Hutu scrise cuvintele, Budulea privi lung la ele, lung si nedumerit, pentru ca cimpoile nu semanau deloc a cimpoi si vioara ii parea tocmai ca fluierul.

— De unde sa stiu eu ca aici sta cimpoi si vioara? intreba el.
— Pentru ca e "cert-ije-mislete-pocoi-on-ije".
— Nu inteleg. Stiu ca la rabuj tragi o crestatura, si asta vrea sa zica o zi de lucru ori o oaie, tragi o cruce, si asta vrea sa zica un car de pietris ori un berbec. De unde stii tu ca tocmai asa se scrie cimpoile?

— Asa suna slova.
— Cum suna?
— Fiindca e cimpoi, scriu cerf si ije si mislete, ca sa fie "cim", iara dupa aceea pocoi, on, ije ca sa fie "poi".

Budulea parca iar intelegea. Dar lucrul ii parea grozav de greu, caci daca toata slova avea un sunet, atunci, fiind grozav de multe sunete, trebuiau sa fie si grozav de multe slove.

— Si tu intelegi orice carte?
— Inteleg, taica.
— Si daca un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poti citi?
— Pot, taica.
— Dar atunci tu esti tot atat de cuminte ca el.
— Adica nu, taica.
— Ce stii tu! raspunse Budulea. Esti inca prost si copil, dar tot atat de cuminte ca el.

Si fiindca Hutu era acum atat de cuminte, el nici nu mai avea pentru ce sa umble la scoala, ci trebuia sa mearga la lucru, caci popa n-avea sa iasa din el; destul ca stie sa scrie, sa faca socoteala pe hartie, sa citeasca in toate cartile, ba chiar si sa cante in strana. Pe el nu mai putea sa-l insele nimeni, ba putea sa ajunga chiar si pretitor la casa satului si sa adune birul de pe la oameni.

Mai ales de cand avea copil la scoala, Budulea mergea totdeauna la biserica, si chiar dac-ar fi fost singur la biserica, el avea locul lui, tocmai in fund, langa muieri, iara cand Hutu canta sau citea Apostolul, Budulea isi incopcia mainile pe piept, privea o data la dascal si ramanea cu capul plecat.

Dara cu dascalul n-ar fi indraznit niciodata sa prinda vorba, fi- indca se simtea prea jos spre a cuteza sa supere pe un om atat de invatat cum era jupanul invatator Pantelemon Claita, un om scurticel, iute la vorba, cu mustata groasa si cu sprancenele dese. Nici nu se cuvenea sa-l supere, fiindca dascalul Claita era om neobosit, avea totdeauna de lucru si nu putea sa-si piarda vremea cu orisicine.

Insa in cele din urma tot trebuia sa mearga la el, ca sa-i multu- measca pentru invatatura lui Hutu si sa-i spuna ca, iaca, Hutu a crescut mare, stie mai mult decat toti baietii din sat si trebuie sa mearga la lucru.

Ii era greu sa se hotarasca, si au trecut mai multe duminici pana ce a putut sa prinda destula inima, mai ales ca nu putea sa mearga cu mana goala si trebuia sa astepte pana ce vin strugurii pargavi, cea mai potrivita cinste pentru un dascal ca Claita.

— Asa-i, zise dascalul, e baiat foarte intelept si trebuie sa mearga la lucru. Pentru ca sa vezi d-ta: omul trebuie sa invete a munci ca sa poata trai. Nu e scoala cum ar trebui sa fie, caci atunci ar invata toti copiii la scoala si n-ar trebui sa-si mai piarda vremea pe la tarina. Dar ce sa-i faci? Am gradinita ce mi-a lasat-o satul si i-am invatat sa puna samanta, sa faca altoi, sa poarte grija de stupi, sa puna cartofi, fasole, morcovi si patrunjel, sa sadeasca varza si tutun, sa poarte grija de vita, ba la anul am sa-i pun chiar la prasila, pentru ca inca de mici sa stie cum se castiga painea de toate zilele. Daca satul mi-ar da o bucata de tarina, i-as invata si celelalte lucruri. Pentru ca sa vezi d-ta: dascalul trebuie sa stie tot si, daca nu stie, trebuie sa invete, fiindca sunt carti in care stau toate aceste, si eu as invata copiii asa cum sta in carti, adica mai bine de cum se obisnuieste la prostimea noastra de astazi. Afara de aceste am casa grea, cinci fete, care cresc in fiecare zi, si nici un baiat, si satul ar trebui sa se gandeasca si la mine. Ba acum se gandesc sa mai faca si o a doua scoala in sat, fiindca ar fi prea multi copii la mine. Dar cine a adunat copiii la scoala? Eu. Adicatelea, in loc sa ma plateasca mai bine, fiindca dau invatatura la mai multi copii, se pun sa ia copiii adunati de mine si sa-i dea la altul. Pentru ca sa vezi d-ta: dascalul e cel mai mare lucru in sat, cel mai mare lucru in tara, pentru ca el invata pe copii cum sa vorbeasca, cum sa se poarte, cum sa inteleaga lucrurile si cum sa lucreze ca sa-si castige painea cea de toate zilele, si daca dascalul e prost si nu-i invata bine, toate merg rau in tara. Intelegi ca tot omul ar voi sa fie dascal si ca eu nu ma plang; insa, iti spun eu d-tale, nu este cu putinta sa fie doi dascali in sat, pentru ca n-au din ce sa traiasca amandoi si pentru ca inchipuieste-ti d-ta ce incurcatura se face in sat cand unul invata pe copii intr-un fel, iar cellalt intr-alt fel.

Budulea asculta tot timpul cu incordata luare-aminte; daca s-ar fi aprins casa in capul lui, el n-ar fi indraznit sa se miste ori sa graiasca cea mai scurta vorba macar: Asa este!

— Un lucru ar fi mai cu putinta, urma dascalul multumit. Ca sa fie un dascal mare si unul mic, adica unul intai, altul al doilea, care nu invata decat ceea ce-i spune cellalt.

Budulea se simtea foarte intelept, fiindca era in stare sa inteleaga ceea ce zice Claita; el indrazni dar sa adauge:

— Unul platit mai bine, iara altul mai slab.
— Da! Unul platit mai bine. Astazi nu e oare tot cam asa? Pentru ca sa vezi d-ta: copiii din scoala sunt despartiti in mai multe caprarii, cum am zice, si eu nu le dau invatatura decat celor mai grei la minte; ceilalti invata de la baietii mai mari, cum e Hutu. Si intelegi d-ta ca satul ar face mai bine dac-ar lasa lucrurile asa cum sunt si ar pune in loc de al doilea dascal pe Hutu, fiindca n-ar trebui sa-i plateasca mult.

Budulea ramase incremenit. Hutu dascal? Nu stia daca viseaza ori Claita vorbeste intr-aiurea.

— Nu se poate, zise el. Hutu e prost; il stiu eu: e copilul meu.
— D-ta nu intelegi, urma iar dascalul. E bun Hutu. Pentru ca sa vezi d-ta: spre a putea sa fii dascal, se cer trei lucruri: intai o carte de botez, a doua un atestat ca esti absolut preparandist, a treia ca cunosti cele opt glasuri si podobiile, a patra sa stii tipicul; toate celelalte le inveti din carte. Lui Hutu nu-i lipseste decat atestatul; le are toate celelalte. Ar trebui sa mearga la oras, sa stea doi ani, cum am stat si eu, si sa-si ia atestatul.

Budulea se ridica in picioare. Incepea sa inteleaga ca invatatura prea multa cam sminteste capul omului si parca-i era frica sa mai stea cu dascalul.

— Eu, urma dascalul, sunt feciorul paracliserului din Vaideni. M-am trezit tragand clopotele, aprinzand si stingand lumanarile in biserica si purtand cadelnita dupa popa. Am invatat apoi sa cant in strana si sa citesc si, cand eram de douazeci si unu de ani, m-am dus sa fac preparandia. Hutu stie mai mult decat stiam eu atunci, fiindca le-a invatat toate de la mine. Apoi nu e decat de 15 ani si trebuie sa mearga sa-si ia atestatul, pentru ca, iti spun eu: nu primesc alt dascal in sat decat pe unul care a invatat la mine.

Budulea nu mai avea timp de pierdut. Dascalul Claita zicea ca tre- buie, si asa nu mai incapea nici o vorba. Gata dar de a lua pe Hutu sa-l duca numaidecat la oras, el pleca spre casa.

Insa pe drum incepu iar a se nedumeri. Tot ii parea peste putinta ca feciorul lui sa umble la scolile cele mari si sa se faca chiar dascal: fara indoiala, Claita era smintit de invatatura cea multa, pentru ca Hutu era prost si nici n-avea din ce sa traiasca la oras. Cuprins de aceste nedumeriri, Budulea isi schimba drumul. Mai era un om intelept in sat; voia sa vada ce zice acela. El veni dar la mine si-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a invatat sa-si scrie numele, cum s-a incredintat ca Hutu in adevar stie sa citeasca in toate cartile, cum s-a dus la dascalul si apoi imi insira indeamanuntit cuvintele pe care i le graise Claita.

— Asa este, jupanul invatator are dreptate, ii raspunsei acum si, ca sa-l incredintez, ii aratai atestatul meu si-l citii, in ungureste, cum era scris.

— Nu se poate citi asta in romaneste? ma intreba el dupa ce privi indelung la tiparitura.

— Fara indoiala, zisei, si incepui a traduce testimoniul.
— Nu zic eu? striga el cuprins de o bucurie pe care atunci nu puteam inca s-o inteleg. E ca rabusul: n-ai decat sa faci crestatura, pentru ca tot omul sa stie ca nu e berbec, ci oaie. Dascalul are dreptate: trebuie sa mergem la scoala!

In zadar ii spunea Hutu ca el nu poate sa invete la scoala pentru ca nu stie ungureste; Budulea raspundea:

— Tu esti prost; nu stii inca ce stii si ce nu stii; vei vedea tu cand vei fi acolo; n-ai decat sa te uiti in carte ca sa stii tot, afara de cele opt glasuri, de tipic si podobii; toate celelalte se invata din carte: ai sa mergi la scoala la care umbla si el, pentru ca acolo se da tistat intr-un an, apoi te intorci acasa si esti dascal.

Stia tot satul ca Hutu are sa mearga la scoala in care invat eu si ca are sa se intoarca dascal, desi eu voiam sa ma fac popa.

Ne-am dus apoi la oras, adica nu ne-am dus, fiindca eu plecasem cateva zile mai-nainte, iara dascalul Claita venise cu Budulea si cu Hutu in urma, dar ne-am intalnit in oras.

Dascalul era foarte necajit. Lumea se stricase cu desavarsire si di- rectorul de la preparandie nu voia sa-l primeasca pe Hutu fiindca era o lege noua, ca sa nu primeasca decat pe aceia care au facut patru clase primare.

Budulea era, dimpotriva, asezat si vesel. Ii parea bine ca nu l-a primit pe Hutu la preparandie: voia sa-l dea la scoala unde eram si eu.

Hutu, in sfarsit, era nenorocit. Dascalul ii daduse niste pantaloni rosi, un surtuc peticit si o palarie purtata, pentru ca acum nu mai putea sa umble in strai taranesc. Nu i se potriveau deloc hainele; el insusi nu se simtea bine in ele; ii era rusine parca de lume si pasea lat si tinandu-si mainile departate de trup, pentru ca nu cumva, umbland, sa-si roada manecile si pantalonii. Erau hainele in care umblase odata dascalul; si-l treceau fiorii cand se gandea ca acum el insusi le poarta si le strica. Apoi atat il purtasera pe la Ana si pe la Caiafa, incat se zapacise, bietul, cu desavarsire.

Eu eram fericit. Acum atarnau toate de mine, fiindca eu cunosteam pe profesorul de a treia clasa primara si puteam sa-i duc la dansul, si sa-i recomand, si sa-i spun ca Hutu e din sat de la noi, si ca e un baiat prea cumsecade.

— Ia sa ne mai gandim nitel, grai dascalul Claita muncit de gan- durile grele. Nu se poate ca Hutu sa umble la scoala ungureasca. Invata ungureste, si un dascal nu trebuie sa stie ungureste.

— Un dascal trebuie sa stie tot, raspunse Budulea.
— Tot, afara de ungureste. Asta-i limba calvineasca si papistaseasca, si indata ce-o inveti, te zapaceste. Iti spun eu: am vazut pe altii. Pentru ca sa vezi d-ta: noi, romanii, trebuie sa stim romaneste, si daca invatam ungureste, ne facem unguri si nu mai suntem romani cumsecade. Asta sta chiar in gazete. Si pentru aceea, daca dascalul stie ungureste, ii invata si pe copii si le strica mintile.

— Eu cred, raspunse Budulea, scotandu-si nerabdator fluierul din serpar, ca invatatura e limba, si cu cat mai multe limbi stie omul, cu atat mai invatat este. Uite, la fluierul meu sunt sase borte, si cant mai bine pe el decat pe unul care nu ar avea decat o singura borta; asa e si omul: cate limbi stie, de atatea ori e om.

Si Hutu voia sa umble la aceeasi scoala cu mine fiindca se gandea sa sada langa mine si sa ma intrebe totdeauna cand nu intelege ceva. Dar el odata cu capul n-ar fi indraznit sa graiasca.

— Asa-i, zise dascalul, mangaindu-se cu speranta ca intr-un an Hutu tot n-are sa invete ungureste, ba ca are sa uite in urma si ceea ce va fi invatat.

Cand era sa intram la dnul profesor, deteram de o noua greutate. Hutu nu voia deloc sa intre. In zadar ii spuneam ca trebuie sa fie si el, ba mai ales el, de fata, zicea sa intram noi si sa vorbim cu profesorul, ca el merge apoi la scoala. Dar, la urma urmelor, Hutu era baiat intelept: el isi calca pe inima si intra cu noi.

Profesorul Wondracek era un om vesel si, cand intraram, se vedea ca-i pare bine, fiindca radea din toata inima. Dascalul Claita si Hutu ramasera langa usa, iar eu inaintai cu Budulea si-i spusei dlui Wondracek ca, iaca, asta e Budulea, cimpoiesul de la noi, care are un baiat, pe Hutu cel de langa usa, care pan-acum a umblat la scoala la dascalul Claita si acum voieste sa fie primit.

— Da, dnule, raspunse d-l Claita, facand un pas inainte. La noi a mers si s-a purtat bine.

— Si stie tot, adauga Budulea. Ma rog, jupane invatator, sa spui ce stie Hutu, Mihail Budulea il cheama, fiindca mi-e copil, iara mie imi zice Lapadat; ii sunt tata. Spune, te rog, ca sa stie si domnul ce-a invatat Hutu.

Dascalul Claita era foarte invatat, dar nu era deprins a vorbi cu dascalii papistasesti si nici nu-i placea sa stea fata cu ei. Ii venea deci cam greu sa se talmaceasca cu dnul Wondracek, un om care nici nu stia romaneste, ci vorbea de-ti venea sa fugi mancand pamant. Acum era insa vorba de invatatura ce-i daduse lui Hutu; el facu dar un al doilea pas inainte si grai asezat:

— Eu cred ca dnul profesor il va intreba la examen. Pentru ca sa-l vedeti d-voastre: eu nu stiu ce se cere la scoala de aici, si dnul profesor, care stie, nu are decat sa-l intrebe pe el, ca sa vada daca stie destul, prea mult ori prea putin.

El sari speriat la o parte. Numai acum bagase de seama ca sta pe covorul ce era intins pe jos. Dar dascalul Claita, intrand odata in foc, nu-si pierdea lesne sarita.

— Pentru ca sa vedeti d-voastra, urma el, la noi se invata tot ceea ce trebuie sa stie un om ca sa poata trai cum se traieste la sat: aici se cere altceva. Fara indoiala, mai putin, dar altceva, ce poate ca noi nu stim, fiindca nu avem nevoie sa stim si nu este bine ca omul sa invete lucruri ce nu sunt de nici un folos, deoarece pierde vremea in care trebuie sa invete lucruri folositoare. Asa se obisnuieste la noi, la romanii ortodocsi, fiindca eu sunt ortodox si baiatul de asemenea.

Dnul Wondracek privea in tot timpul cand la unul, cand la altul dintre noi si parea foarte vesel, deoarece isi stapanea rasul.

De cand auzise cuvantul examen, Hutu uitase si surtuc si panta- loni si statea incordat la locul sau, iara acum inainta cu pasi hotarati si bagand bine de seama ca nu cumva sa o pata ca dascalul Claita, apoi se opri tocmai la marginea covorului, stand drept ca un par inaintea dlui Wondracek si atintindu-si ochii la buzele lui.

Dl Wondracek privi catva timp la el si parca era suparat, fiindca nu-i mai venea sa rada.

— Stii ungureste?
— Nu stiu.
— Stie, domnule! zise Budulea nerabdator. In zadar spunea dascalul Claita ca n-a invatat decat a citi; in za- dar spuneam chiar eu ca nu intelege nimic, caci Budulea il ruga pe dnul Wondracek sa-i dea o carte ungureasca si va vedea ce stie.

— Nu stie sa vorbeasca, dle, dar intelege din carte. Profesorul Wondracek iar se facu vesel, ii dete lui Hutu o carte ungureasca, pentru ca sa vada cum citeste si cum rosteste vorbele.

Hutu incepu sa citeasca cu glas tare, raspicat si aratand deslusit fiecare coma, fiecare punct.

Il vad parca si acuma pe Budulea. El stete nitel incremenit, apoi se apropie incet de dnul Wondracek, il atinse de maneca si-i sopti uimit:

— Stie, dnule, chiar sa vorbeasca. Acum dnul Wondracek nu-si mai stapani rasul. Dar tot in zadar isi dete si el silinta sa-l faca pe Budulea sa inteleaga ca Hutu nu stie decat sa citeasca ungureste, caci in loc de a-l lamuri, il facea din ce in ce mai incurcat. Si se vede ca dlui Wondracek ii placea incurcatura lui, fiindca nu-l mai slabea. Mai puse cateva intrebari lui Hutu, ca sa vada ce stie din celelalte, apoi iar se lega de Budulea cel batran, care-i placea mult, deoarece era scurt, gros, schiop de piciorul stang, rotund la fata si zambea cand vorbeai cu el.

— Baiatul nu stie mult, zise el in sfarsit, dar il primesc, fiindca e feciorul d-tale, si daca va fi silitor, are sa treaca examenul. E destul de mare, adauga el asezat, pentru ca sa inteleaga ca-i sade rau intre copii daca nu invata bine, pentru ca atunci e ca magarul intre oi.

Atat imi trebuia si mie. Intrebati daca-mi parea bine? Dar se intelege ca-mi parea bine: nici nu mai mergeam, zburam spre casa, pentru ca Hutu trebuia sa locuiasca cu mine; el era si trebuia sa ramana sub scutul si povatuirea mea. Si cum mergeam, eu mergeam iute, fiindca eram fericit, dascalul Claita grabea, fiindca era om neobosit, Budulea cel batran schiopata sprinten si pe maruntite cu noi, fiindca nu-si mai gasea rostul si ar fi voit sa afle vreun om ca sa-i spuna cele petrecute, si numai Hutu venea asezat si cu pasi masurati in urma noastra, ca si cand nici n-ar sti de ce e vorba.

— Vino, mai, mai iute, ii zisei eu nerabdator.
— Lasa ca va ajung eu, raspunse el zambind.

Eram cinci insi la precupeata Lenca Liuchici si aveam doua paturi si o masa, iara Hutu se culca pe jos, fiindca taica-sau ii adusese o saltea cu paie, doua perini, o velinta, trei randuri de albituri, doua paini mari, un saculet de fasole, altul cu faina si mamaliga si o bucata de slanina, ca sa-i fie pe doua saptamani. Seca Lenca avea doua fete si un copil, era sarboaica si vindea peste la piata; ea se certa totdeauna pe sarbeste cand era acasa, si pe romaneste in piata, dar altminteri era femeie buna si tinea la noi, fiindca eu si Iota ii plateam si cu mancarea, iara ceilalti doi, care erau preparanzi, si Hutu ii plateau pentru pat si pentru locul saltelei, mai avand ca sa le fiarba, din al lor, si de mancare, cand aveau cate ceva. Hutu nu platea decat pe jumatate, adica saizeci de creitari pe luna, fiindca ii aducea in toate diminetile cosurile cu peste verde si pe cel cu peste uscat, facea foc, matura in casa, spala vasele, cara apa si aducea iar cosurile acasa, cand se insera, si atunci ma duceam si eu sa-i ajut, pentru ca imi placea sa port cosul cu peste, si pestele mirosea frumos.

Asa se petreceau lucrurile pe vremea aceea, si vremile erau atunci minunate.

Budulea cel cu fluierul in serpar venea in toate vinerile si ne adu- cea cate ceva de acasa. El pleca de joi si venea incet, dar totdeauna cu traista plina. Iara cand intalnea vreun drumet, prindea vorba cu el si, daca drumetul nu-l intreba, el ii spunea fara sa fie intrebat: "Ma duc si eu la oras, fiindca am un fecior la scolile cele mari. Are sa iasa dascal. Eu sunt Budulea, cimpoiesul de la Cocorasti." Iara seca Lenca se bucura totdeauna cand joi de cu seara ne pomeneam cu el, pentru ca Budulea stia o multime de minciuni si niciodata nu venea cu mana goala. Vineri dupa-amiazi Budulea iar se intorcea acasa si le spunea drumetilor c-a fost la oras, fiindca are un fecior la scolile cele mari.

Dar dupa ce se intorcea acasa, Budulea se facea trist. De cand avea si el un fecior la scolile cele mari, se gandea mereu ca, oare ce poate sa se fi ales de Safta; nu se putea el bucura asa singur, cand si ea trebuia sa se bucure cu el dimpreuna. Si cand se gandea cum s-ar bucura Safta dac-ar afla ca feciorul ei are sa fie dascal, ochii i se umpleau de lacrimi si credea ca, moarta sa fie, ar scoate-o din pamant.

Si pentru aceea Budulea nu-si mai gasea tigna de mai nainte si era mereu dus in drumuri.

Apoi a venit peste cateva saptamani dascalul Claita si cu Budulea si cu nevasta lui Budulea, care era mama lui Hutu, si parea acum mai batrana decat Budulea.

Dascalul era foarte asezat, ca si cand ar fi stat inaintea episco- pului. Budulea radea in el, ca omul care a facut o pozna din cele mai bune, iara Buduleasa era nerabdatoare, ca si cand ar fi stat pe spini si jaratic.

Dar ziua aceea nu era vineri, si noi eram la scoala. Budulea s-a gandit dar sa vie ca sa-l ieie pe Hutu si sa-l duca acasa, dar sa nu-i spuie nimic, pentru ca sa vada ce zice.

Fiind insa ca noi eram in clasa si profesorul ne vorbea tocmai de- spre cele patru parti cardinale ale universului, Budulea a deschis usa, a bagat capul prin deschizatura si-a strigat tare:

— Mai Budulea taichii! De-atunci a ramas Hutu "Budulea Taichii". Dnul profesor Wondracek a sarit manios, fiindca Hutu s-a ridi- cat si-a zis: "Noi suntem, domnule profesor!" iara baietii au inceput sa rada.

Dar cand Budulea a intrat, a zis: "Vreau sa-l duc acasa, ca sa vada pe maica-sa", domnul Wondracek nu mai era manios si mi-a dat si mie voie sa plec, fiindca si eu voiam sa vad pe mama lui Hutu.

Hutu insa nici acum nu mergea iute. El era baiet de cinci ani cand plecase maica-sa; o tinea bine minte si, precum a asteptat zece ani ca sa o vada, mai putea astepta inca cinci minute.

Cand am ajuns apoi acasa, la seca Lenca, dascalul era miscat, Bu- dulea iarasi radea in el, seca Lenca statea cu fetele ei privind ca la o minune; iara eu nu cunosteam pe mama lui Hutu, fiindca n-o vazusem niciodata.

Hutu o cunostea si s-a dus sa-i sarute mana, dar ea n-a primit, ci i-a zis ca s-a facut mare si s-a uitat la el. Si el s-a uitat la ea si i-a zis ca a imbatranit. Apoi n-au mai zis nimic, ci au stat fata in fata si s-au uitat amandoi asa in vant.

— Nu-ti pare bine ca vezi pe maica-ta? a grait atunci Budulea ap- ropiindu-se.

— Imi pare bine, taica, a raspuns Hutu, si si-a bagat mana in bu- zunarul pantalonilor.

Dupa aceea Hutu a iesit afara si a inceput sa planga, iara maica-sa a iesit dupa el, ca sa planga si ea; am inceput sa plang si eu, fiindca nu mai vazusem pe Hutu niciodata plangand. Dar Budulea radea acum si se uita la noi; pentru aceea am iesit si eu afara si, cand am vazut ca Hutu plange, iar muma-sa il tine in brate si-l saruta, m-am oprit cuprins de fiori inaintea lor.

Intrebati daca-mi parea bine? Imi venea parca sa tip de bucurie, dar am plecat, ca sa nu-i supar.

De-aici inainte Budulea venea cu nevasta la oras si le zicea drumetilor: "Mergem la oras fiindca avem un fecior la scoala cea mare. Are sa iasa dascal." Iara cand venea singur, el le zicea: "Mergem, cand eu, cand nevasta-mea, la oras fiindca avem un fecior la scolile cele mari. Invatatura cere multa cheltuiala si nu putem sa ne pierdem ziua amandoi, adica atat eu, cat si nevasta mea. Eu sunt Budulea, cimpoiesul de la Cocorasti."
Iara noi umblam la scoala, Budulea Taichii si eu, amandoi din Cocorasti, amandoi in gazda la seca Lenca.

In ziua intai Budulea voia cu orice pret sa ramaie stand langa usa, si numai dupa multa staruinta se hotari sa se aseze pe cea din urma banca. Ii parea ca toata lumea il stie, il cunoaste si se intreaba cum adica sa fie el imbracat in hainele dascalului Claita si sa umble la scoala tot cu domnisori. Incetul cu incetul, insa, el s-a deprins, si in cele din urma a ajuns ca nici unul dintre baieti nu putea sa-l scoata din ale lui. Un obicei a pastrat cu toate aceste: indata ce sosea acasa, el se dezbraca, isi curata hainele, le impaturea cu multa bagare de seama si le punea in lada, apoi lua cartea si invata lectia.

Seca Lenca nu ne dadea lumanare, ci trebuia sa ne cumparam noi din banii nostri. Pentru ca sa nu fie nici o suparare, avea fiecare lumanarea sa si, daca astazi invatam la lumanarea mea, maine luam pe a ta, si asa mai departe. Budulea n-avea niciodata lumanare, si asa el se silea sa invete ziua, dar cand eu il chemam la lumanarea mea, el zicea ca nu poate sa invete cu ceilalti, fiindca-l supara.

Iara cand n-avea nici unul lumanare, ne culcam, noi in paturi si Budulea pe salteaua cu paie, apoi spuneam povesti. Fiind insa ca adeseori se intampla ca unul spunea povestea si ceilalti adormeau, s-a hotarat ca atunci cand povestitorul zice "ciolan", toti ceilalti sa zica "ciorba", pentru ca astfel sa se dea pe fata cel ce adoarme inainte de vreme si sa-si afle cuvenita rasplata in ghionturi numarate.

S-a intamplat dar ca domnul profesor Wondracek ne vorbea de- spre cele cinci rase ale neamului omenesc si, trecand la indieni, a zis ca sunt niste oameni foarte grosi la ciolan.

Atunci Budulea Taichii a strigat tare: "ciorba!", iar profesorul Won- dracek a sarit manios, fiindca baietii au inceput sa rada in hohote.

— Ce a fost asta? intreba el aprins. Eu ma temeam ca acum Budulea Taichii are sa fie pedepsit; am grabit dar sa raspund eu pentru el, fiindca stiam ungureste.

Si atunci a ras domnul profesor Wondracek si l-a intrebat pe Bu- dulea dac-a inteles, iar Budulea a raspuns ca da.

— Atunci sa-mi spui, grai profesorul cu indoiala. Budulea isi netezi parul pe frunte, isi potrivi hainele pe trup, iesi din banca si inainta cu pasi hotarati la locul unde stateau baietii cand isi spuneau lectia, apoi se opri si astepta sa fie intrebat.

Fiindca Budulea era cel mai mare in scoala si fiindca cu toate astea el era Budulea Taichii, baietii radeau totdeauna cand il vedeau si radeau mai ales acum, pentru ca Budulea vorbea foarte scalciat ungureste. Dar el vorbea si stia ce vrea sa zica si parca-i parea bine ca baietii rad. Pentru aceea baietii radeau din ce in ce mai putin, si mai ales dupa ce profesorul i-a spus sa zica lectia de ieri, ei nu mai radeau deloc, iara mie imi parea bine, fiindca Hutu stia lectia si o spunea frumos.

— Bine! zise domnul profesor Wondracek. Vezi io scri la tine "kitünö, eminens!" . Iara de aici inainte domnul profesor Wondracek tinea la Budulea, si de cate ori vreunul dintre baieti nu stia lectia, il chema pe Budulea, ca sa i-o spuna el.

Cand a venit apoi examenul cel mic, Budulea Taichii a fost clasifi- cat la locul al cincilea, si noua, baietilor, ne parea bine, fiindca Budulea era in clasa noastra, iara celelalte clase n-aveau nici un fel de Budule.

In urma, domnul profesor Wondracek l-a intrebat pe Budulea din ce traieste. El a raspuns ca are din ce trai, fiindca plateste saizeci de creitari pe luna la seca Lenca, poarta cosul cu peste, matura casa, face foc si cara apa. Cu toate acestea, profesorul Wondracek l-a luat la el, si de aici inainte Budulea nu mai platea saizeci de creitari si nu mai purta cosul cu peste, ci curatea ghetele si hainele domnului profesor, matura scoala si umplea pipele domnului Wondracek si, afara de aceste, aducea doi baieti din clasa intai la scoala si ii ducea iar acasa.

Noua, celor de la seca Lenca, ne parea rau, fiindca acum nu mai era cine sa ne spuna ce zice seca Lenca cand se cearta pe sarbeste cu fetele ei, caci numai Hutu invatase sarbeste; dar mie indeosebi tot imi parea bine, pentru ca Hutu era din sat de la noi si tinea la mine, iara cei doi baieti il apucau unul de-o mana, cellalt de alta si ii ziceau: "Budulya bacsi".

Budulea cel batran venea acum tot a doua saptamana la oras si le spunea drumetilor ca are un fecior care e dascal pe doi copii de domn si e mana dreapta a dascalului de la scolile cele mari. Deoarece insa Hutu locuia acum la scoala si nu mai avea ce sa-i aduca, batranul venea cu cate o traista de cirese, de pere primarii, de mere vargate ori cu cate un cos de capsune, pe care le impartea intre noi. Pentru aceea, cand il vedeam, strigam cu totii: "Iaca taica!", si ne adunam imprejurul lui.

El zambea si-l intreba pe fiecare de nume, iar mie imi parea bine, fiindca Budulea era cimpoiesul de la noi si tinea si el la mine.

La capatul anului lucrurile s-au schimbat. Eu am plecat acasa, iar Budulea Taichii a ramas la domnul profesor Wondracek.

Dascalul Claita era nenorocit, fiindca auzise ca domnul Wondracek voieste sa treaca pe Hutu la scolile latinesti. Era o curata hotie sa ia baiatul pe care l-a crescut el in scoala lui si sa-l nenoroceasca, departandu-l de la dascalie, pentru ca sa-l scoata, te pomenesti ce, popa, ba poate chiar avocat.

— E rau, foarte rau, zicea el. Pentru ca sa vezi d-ta: e adevarat ca trebuie sa fie si popi si alt neam de oameni, dar cel mai mare lucru e dascalul, si asa oamenii cei mai alesi trebuie sa fie dascali.

Insa Budulea nu voia sa inteleaga nenorocirea ce i se pregatea lui Hutu. El stia un lucru: ca fluierul lui are sase borte, si cand auzea ca Hutu are sa invete latineste, greceste, ba chiar si nemteste, ii venea sa sara cuc de bucurie si, mergand la oras, le zicea drumetilor: "Am un fecior la invatatura. Are sa iasa dascal mare. Vorbeste sarbeste si ungureste, iar acum invata latineste, greceste si nemteste: nu-i mai lipseste nici o limba pentru ca sa fie cele sase depline."

Caci, dupa cum stia Budulea, nu erau atunci pe lume decat sase limbi, fiindca frantuzeasca era un fel de nemteasca, ruseasa un fel de sarbeasca, iar turceasca un fel de limba paganeasca, pe care puteai s-o intelegi in latineste, caci, dupa cum spune dascalul Claita, si latineasca era o limba paganeasca. Hutu putea dar sa se inteleaga cu toata lumea.

Drumetii dadeau din cap si, intorcandu-se acasa, spuneau ca este la Cocorasti un cimpoies care are un fecior foarte invatat, ce stie toate limbile, si ca l-au vazut chiar ei pe acel cimpoies, care e un om scurt, gros, schiop de piciorul stang, rotund la fata si zambeste totdeauna cand vorbesti cu el.

Eu am trecut in clasa a patra, iara Budulea Taichii s-a facut stu- dent, si iar imi parea strasnic, ca si pe timpul cand eram la dascalul Claita, incat parca nu mai indrazneam sa vorbesc cu el si ma simteam mangaiat cand el vorbea cu mine. Cand avea timp, el venea la noi, ma intreba ce fac si-mi spunea ce mai face el. Apoi, cand se ducea la plimbare cu cei doi copii, venea iar pe la mine si mergeam impreuna. Fiindca era toamna, frunzele cazusera si noi cautam castane salbatice printre frunze ca sa vedem care stie sa arunce mai departe, ceea ce copiilor le facea multa placere.

Dupa aceea a venit Craciunul, si Budulea Taichii a capatat voie sa se duca pe opt zile acasa. Era zapada, si el se gati sa plece pe jos, cu Iota Vatriceanu, cu Petru Popescu si cu Nica Daraila, feciorul preotului din Fundureni. Cand am auzit ca ei pleaca, am zis ca ma duc si eu cu dansii, iar Hutu, vazand ca voiesc sa merg, m-a luat si pe mine, si eram foarte vesel, caci Nica era baiat de tot hazul, stia sa faca o multime de pozne si ne asteptam sa intalnim pe drum sania noastra, care sa ne duca pana la Cocorasti. Eu eram fericit, caci acum mergeam si eu pe jos acasa, iara Budulea Taichii mergea mai incet decat de obicei, fiindca ducea si o legatura, in care-si stransese un calendar pentru dascalul Claita, o funda facuta din panglica albastra pentru Neli si cinci iconite pentru celelalte fete ale dascalului, si tot in acea legaturica mai avea si palaria cea noua, ce-si cumparase pentru Craciun, si, afara de aceste, invaluit bine intr-o hartie groasa, niste peste uscat, fiindca atat lui Budulea, cat si Budulesei le placea pestele sarat. El tinea dar legaturica departe de trup si o purta cu bagare de seama, penru ca nu cumva deosebitele lucruri dintr-insa sa se strice unul pe altul.

Eu nu duceam nimic, dar zgribuleam de frig si-mi era rusine sa le-o spun, deci as fi dorit sa intalnim cat mai curand sania.

Cand am sosit, amortit de frig, la Cocorasti, imi era frica sa ma duc acasa; pentru aceea Hutu a venit cu mine, ca sa spuna ca el e de vina ca m-a luat si pe mine, si toate au fost bine, fiindca mama se bucura ca n-am degerat pe drum, iara tata zicea ca asa trebuie, ca vionicii se umble pe ger si frig.

De la noi Hutu se duse acasa. Budulea si Buduleasa nu stiau ce sa-i faca, unde sa-l puna si cum sa-si arate parerea de bine, caci acum intaia oara isi aveau feciorul acasa la dansii. De mult se vorbisera ca de Craciun sa mearga impreuna la biserica, fiindca Safta nu-l auzise inca pe Hutu cantand in strana, si Budulea ii zisese de multe ori: "Sa-l auzi si vei vedea ca nici chiar dascalul nu canta mai bine!"

Dar cand erau sa plece, Buduleasa, muma lui Hutu, s-a oprit in pragul usii, zicand ca ea nu poate sa mearga cu Hutu la biserica, pentru ca tot satul s-ar uita la el, iar de la el la dansa. Hutu n-a raspuns nimic, ci s-a intors in casa, iara Budulea a grait: "Asa-i! pentru ce sa mergem noi la biserica daca putem sa ramanem toti trei acasa!", si Budulea se bucura acum ca nu s-a dus la biserica, ci au ramas toti trei, el si nevasta lui si copilul lor, impreuna, ca sa vorbeasca, sa fie veseli si ca Hutu sa le mai spuie despre cele ce se petrec la scoala si la oras. Numai Safta era trista si zicea mereu ca-i pare rau, ca, pentru dansa, ei n-au putut merge la biserica, dar ea cu toate aceste, in fundul inimii, era fericita si, cand a mai iesit ca sa caute de masa, parca-i venea sa planga.

Fiind dar ca Hutu nu s-a dus la biserica, dascalul Claita era foarte nenorocit.

In tot timpul sfintei liturghii el statea ca pe jaratic si privea mereu la usile bisericii, ca doara va vedea pe Hutu intrand, iar cand vedea ca nu vine si nu vine, i se urca sangele in cap, fiindca-i era rusine de satul adunat in biserica si de oamenii care-si ziceau: "Iaca, se vede ce om a facut dascalul nostru din Hutu lui Budulea!"

Asteptase de mult ca Hutu sa vie de Craciun acasa, pentru ca sa-l ia la rafuiala pentru purtarile lui nemaipomenite si sa-i arate cum nu trebuia sa mearga, dupa vorbele dascalului papistasesc, la scolile latinesti: acum Hutu venise, era in sat si nu voia sa stie de nimic. Cand iesi dar din biserica, dascalul Claita o lua drept spre partea satului in care locuia Budulea, caci nu se mai putea stapani.

— Adica te-ai facut pagan? striga el inca din tinda. Te-ai lepadat de mine, te-ai lepadat de sfanta biserica in care ai crescut, in care te-am crescut eu, ca sa fac om din tine! Pentru ca sa vezi tu: daca n-as fi fost eu, ca sa-ti dau cele mai dintru inceput si mai de capetenie si mai folositoare invataturi, ai fi ramas tot atat de prost ca ceilalti oameni, care nu stiu nimic, fiindca n-a fost cine sa-i invete: si fiindca eu iti voiam binele, ca sa te scot cu vremea dascal, nu mai voiesti sa stii de mine, nu mai voiesti sa umbli la biserica, te crezi cine stie ce. Dar ce vrei sa te faci acum? calvin? papistas? popa? notaras? Spune-mi, ce?

Hutu ramase ca trasnit din senin inaintea lui.
— Dascal mare, jupane invatator, raspunse Budulea, apropiin- du-se cu sfiala, dascal intai, care stie toate limbile si spune celuilalt dascal ce trebuie sa invete pe copiii oamenilor. Alt lucru nu se poate. Dar fiindca n-a venit decat ieri acasa si fiindca maica-sa, nevasta-mea, nu voia sa mearga la biserica, a ramas si el acasa cu noi, cu parintii lui, cu mine, care ii sunt tata, si cu maica-sa, nevasta-mea, fiindca ni-e copil si tine la noi ca la parintii lui.

— Prea bine, prea bine! grai dascalul mai domol. Nu stiam. Copiii trebuie sa tina la parintii lor si la dascalul lor, fiindca el este parinte sufletesc: acesta e cel dintai lucru pe care trebuie sa-l invete copiii la scoala. E foarte frumos ca Hutu tine la parintii lui, si-mi pare bine: dar atunci pentru ce s-a dus fara voia mea la scolile latinesti? Stii tu, ma, urma el cu asprime, ca eu aveam de gand sa te scot dascal in sat si sa-ti dau pe fata mea, Cornelia, de nevasta?

— Una ca asta nu se poate! striga Budulea scos cu desavarsire din sarita lui.

— Stiu, raspunse Hutu rece ca la examen, precum mi-ati spus-o de mai multe ori, si i-am adus o funda de panglica albastra pentru Craciun.

— Atunci pentru ce te-ai dus la scolile latinesti? intreba dascalul cu totul domol.

Aceasta era intrebarea la care se astepta Hutu si la care de mult isi pregatise raspunsul; el facu dar un pas inainte, isi potrivi hainele pe trup, rasufla o data din greu, apoi grai raspicat si deslusit:

— Jupane invatator! Profesorul, domnul Wondracek, a zis ca ma da la gimnaziu si i-am spus ca nu se poate, fiindca d-ta ai zis ca trebuie sa ma duc la preparandie, ca sa ma fac invatator. El a raspuns ca tocmai spre a ma face invatator trebuie sa invat mai nainte latineste. Eu atunci i-am spus ca nu se poate, fiindca d-ta ai zis ca limba latineasca e o limba paganeasca. El atunci a ras si a zis ca eu sunt prost, deoarece chiar limba romaneasca e si ea un fel de limba latineasca, si ca nu pot sa fiu profesor daca nu stiu latineste.

— Vezi, grai dascalul pus pe ganduri, despre aceasta am citit si prin gazete. Pentru ca sa vezi si tu: eu am vreo noua foi de gazete, pe care le tin, fiindca e in ele pe ici, pe colo cate ceva frumos si folositor si e bine ca omul sa stranga asemenea gazete. In cartile noastre romanesti, cum le avem in biserica, nu sta nimic despre aceasta, dar in gazetele ieste mai noi se zice ca latinii erau pagani, cum sunt bunaoara turcii, si aveau un imparat Latium, care vorbea romaneste, si de-acolo ne numim noi romani. Asa ceva nu tin bine minte. Tu stii acum latineste: sa fie oare ca romaneste?

— Tocmai pe tocmai! raspunse Hutu. Latineste se zice: Hic gallus cantans, in arbore sedens, pira poma comedens, chichirichi dicens!

— Auzi vorba! striga Budulea incantat. Curat latineste le spune!
— Dar nu prea seamana a romaneste, adause dascalul.
— Cum nu?! zise Hutu. Gallus e cocos, cantare e cantare, arbore e arbure, pira e para, poma e poama, sedere e sedere, dicere e zicere.

— Da, cam aduce, cam aduce zise dascalul pus pe ganduri. Nu-i vorba, e mai bine sa stie omul si latineste. Se vede ca e romaneasca stricata, bunaoara cum vorbesc ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Si cum ziceai ca suna cocos?

— Gallus.
— Nu aduce cu romaneste, dar suna frumos. Gallus, parca vezi cocosul.

— Frumoasa vorba! adause Budulea. Si cum zice om?
— Homo.
— Auzi vorba. Seamana. Dar muiere?
— Mulier.
— Curat romaneste!
— Dar aceea ce e, cand popa papistasesc zice: Dominus vobiscum?
— Domnul cu voi.
— Auzi! frumos o scoate! grai acum dascalul cu totul imblanzit. E bine sa stie un dascal si latineste. Pentru ca sa vezi tu: se pot gasi si in latineste carti scrise despre lucruri folositoare si le poti citi. Dar omul trebuie sa fie inainte de toate crestin si sa tina la limba lui, pentru ca nu e nici o limba mai frumoasa la sunet si mai deslusita la inteles decat cea romaneasca. Sa vii la mine, sa-ti arat gazetele mele si sa-mi mai spui despre cele latinesti.

Seara jucam cu totii cartile, pe nuci, la dascalul Claita, care statea la o parte, intre gazetele lui, si cerea mereu cuvinte latinesti de la Hutu. El avea cinci numere din Gazeta Transilvaniei si patru din Foaie pentru minte, inima si literatura si acum cauta mereu locul unde se vorbea despre Latium.

— E, in sfarsit, bine sa le stii si aceste, zicea el din cand in cand, fiindca se vorbeste cateodata despre ele, si e frumos sa stii care din neamul nostru au fost imparati si sa arati, negru pe alb, ca nici noi nu suntem un neam prost.

Dar Hutu nu prea baga de seama la aceste, caci el era cel mai nenorocit om de pe fata pamantului.

Inainte de toate se simtea ca intr-o lume cu desavarsire straina. Chiar si casa dascalului parea alta decat aceea de care-si aducea aminte: usile si ferestrele ii pareau grozav de mici si tavanul foarte jos, apoi toate, chiar si imbracamintea fetelor, erau saracacioase. Dupa aceea, fusese primit cu prea multa raceala. Afara de Livia care grabise vesela la dansul, toate celelalte fete, dimpreuna cu dascalita, vorbeau cu el ca si cu un strain. Linica parca se temea de el. Mili, care crescuse acum mare, fiindca trecuse sase ani, statea sfiita la o parte si-l privea cu ochi mari; Veturia nici nu voia sa stie de dansul, iar la Cornelia nu indraznea el sa priveasca. Cornelia ii daduse mana; atat tinea minte. Apoi mai tinea minte ca ea a zis ca e paguba de banii pe care i-a dat pentru funda cea de panglica albastra, fiindca asemenea funde nu sunt decat pentru domnisoare, dar ii multumeste pentru ea si o va pastra ca un semn de aducere-aminte. Livia, dimpotriva, era mahnita ca i-a adus numai o iconita, ca la copii, iar Linica isi rupsese peste putin iconita in doua. Mili tacea cu iconita in mana: intr-un tarziu, ea o privi cu sfiala, apoi iarasi o stranse si urma a se uita cu ochi mari la Hutu.

Dupa toate acestea, Hutu mai juca si carti. Cand castiga, mainile ii tremurau fiindca se stia in castig, iar cand pierdea, ele ii tremurau fiindca pierdea: ar fi voit ca tot altii sa piarda ori sa castige, pentru ca el sa se poata mereu bucura de hazul lucrului. El se juca insa mai ales cu Cornelia; de mine, de Livia si de Veturia nici nu tinea seama, iar noi trei ne tineam stransi si asa ii bateam mereu. In cele din urma, Hutu pierdea intruna. Mili se apropiase incetul cu incetul de el, se pusese pe scaun langa dansul si nu-i dadea pace. Ce-i drept, ea nu-i vorbea nimic, chiar nici nu se misca, dar statea alipita de dansul, si asta il zapacea. Dupa aceea Livia se apropiase de cealalta parte si-i soptise la ureche, destul de tare ca sa auzim cu totii:

— Asa-i ca daca mai vii o data imi aduci si mie o funda, dar sa fie rosie!

Cornelia s-a uitat atunci la ea si a zis:
— Nu ti-e rusine? Iar Hutu s-a rosit pana la urechi si nu mai stia sa deie cartile. Iara mie imi parea bine, fiindca mi se umplea caciula de nuci si puteam sa-i fac mereu parte si Veturiei, care sedea in genunchi pe scaun si se supara cand pierdea, mai ales daca se nimerea ca Livia sa castige, si Livia castiga mai des decat toti.

Cand ne-am dus apoi acasa, eram somnoros si nu tin minte decat atat ca, dupa ce am iesit, dascalita a strigat in urma noastra:

— Hutule! spune maica-ti ca, mergand la biserica, sa treaca pe la mine, ca sa mergem impreuna.

Iar Cornelia ne-a zis inca o data "noapte buna", si Mili a intrebat pe Cornelia daca vine Hutu si maine
.

A doua zi de Craciun oamenii stiau sa spuna ca dascalul Claita a scos o invatatura noua despre imparatul din care se trage neamul romanesc si ca Hutu are sa aduca invatatura aceasta in sat; iar cand Hutu a venit de Pasti acasa, ei il intrebau cum sta cu Ler-imparat, din care se trag romanii; fiindca el zicea ca despre aceasta n-a invatat inca, tot satul stia ca are sa mai steie mult la scoli.

Dascalul Claita zicea acum ca are sa steie inca doi ani, deoarece mai sunt si alte lucruri pe care trebuie sa le invete.

Hutu era dar fericit, caci acum nici dascalul Claita nu mai era suparat.

Insa, oricat de bun baiat ar fi fost, avea si el pacatele lui. Pe cand umblase la scolala din sat, avusese dorinta de a se face dascal ca Claita; in urma, dupa ce s-a dus la oras, dorinta lui era sa se faca profesor ca domnul Wondracek; acum, in sfarsit, umbland la scoli latinesti, voia sa se faca profesor de gimnaziu si isi intiparise atat de viu acest gand, incat se facuse chiar mai asezat de cum fusese, ii placea sa explice toate lucrurile si luase intru toate apucaturile profesorului sau. Fiind insa ca acest profesor era calugar, ca toti profesorii nostri, Budulea Taichii mai avea si dorinta tainica de a se face calugar si, cand eram singuri, imi spunea mereu ca are sa ceara voie de la Claita spre a se putea calugari.

Iara eu il vedeam, in gandul meu, pe Budulea Taichii calugar, ca profesorii nostri de gimnaziu.

A venit apoi toamna. Am plecat singur acasa, caci Hutu trebuia sa ramana cu cei doi baieti.

Cornelia era acum cu totul mare si se plimba cu dascalul din Strantea, care venea in toate duminicile, dupa-amiazazi, la Cocorasti, in vreme ce Livia ma intreba mereu cand vine Hutu, iara Veturia si Mili, cea mai neastamparata dintre toate, se jucau de-a "tai malai" cu mine si cu ceilalti.

De culesul viilor a venit si Hutu pe doua saptamani acasa. Se juca si el cu noi, era sprinten si vesel, si parca nu-i sedea bine. Stateam doi cate doi, tinandu-ne de mana. Cand el se punea inaintea noastra si zicea "tai malai in doua si ne da si noua", noi trebuia sa fugim unii la dreapta si altii la stanga, iar el trebuia sa prinda pe una dintre fete si atunci se tinea de mana cu dansa, pentru ca sa-i ia locul cel ce ramanea singur.

Cand zicea "tai malai", el privea totdeauna la Livia, si mai ales pe ea voia sa o prinda, caci acum se juca si ea cu noi, iar noi radeam, fiindca nu putea sa o prinda decat foarte tarziu, cand, obosita de fuga, ea se lasa moarta in bratele lui. Atunci obrajii lui se roseau si noi radeam cu atat mai vartos. Pe Veturia nu putea s-o prinda niciodata, iar pe Mili o prindea pe loc, fiindca ea nu putea sa fuga de el, ci se oprea speriata inaintea lui, stiind ca el are sa o sarute.

Dascalul Claita zicea ca Hutu are sa stea patru ani la scoala, si era foarte vesel ca poate sa mai stea de vorba cu dascalul din Strantea, care, desi om tanar, stia foarte multa carte si spunea ca Cornelia e muma celor trei Grachi, iar Veturia muma lui Coriolan, ceea ce-i placea lui Claita, deoarece amandoua erau fetele lui si nu stiuse pan-atunci pentru ce le-a dat aceste nume.

Asa au trecut apoi vacantele si cateva saptamani in urma eram iar la scoala.

Hutu parca nu mai era intru toate precum fusese mai nainte; se facuse tacut si vorbea mai rar cu mine, ba adeseori parca era suparat daca prindeam vorba cu el.

Intr-o zi ne pomeniram cu dascalul Claita, care venise la oras cu dascalul din Strantea, cu muma acestuia, care era vaduva, cu Livia si cu Cornelia.

Budulea cel batran, care venise si el ca sa-si vada feciorul, ma intreba daca Hutu e amarat. Am raspuns ca nu, caci Hutu iar se facuse foarte vesel dupa ce vazuse pe Claita cu Cornelia si cu Livia. Atunci se facu si Budulea foarte vesel, deoarece Cornelia era logodita cu dascalul din Strantea si curand avea sa se faca nunta.

— Am zis ca nu se poate, imi grai el nedumerit. Dar steie chiar zece ani la scoala, el trebuie sa iasa tocmai ca dascalul din Strantea, si atunci are sa ia pe a doua fata a dascalului. Asa trebuie sa fie.

Si zicandu-le aceste, Budulea radea ca omul gata de a face o pozna din cele mai minunate.

Eu eram uimit. Intelegeam acum pentru ce Hutu se facuse atat de tacut. El era adica in dragoste cu Livia si avea sa se insoare cu ea. Ma uitam la amandoi si mi se pareau atat de nu stiu cum, incat ma temeam sa privesc lung la dansii. Mai ales Hutu imi era mai strasnic decat totdeauna. Numai acum bagai de seama ca incepe sa-i creasca mustata si ca barbia ii era acoperita cu par moale, ca si cand ar fi brumata.

Iara ea, Livia, era neastamparata, in vreme ce el privea mereu in ochii ei.

Dupa ce Claita s-a intors iar cu fetele si cu Budulea cel batran la Cocorasti, eu ma gandeam mereu la Hutu si la Livia, ii vedeam tinandu-se neincetat de mana, cum ii vazusem in mai multe randuri, si-mi inchipuiam cat de grozav trebuie sa fie cand cineva e in dragoste cu cineva.

Ma cuprinsese un simtamant dureros, o tainica amaraciune de care nu ma mai puteam feri, fiindca intelegeam ca Hutu nu mai poate sa tie la mine, ca toata dragostea lui se revarsa asupra Liviei. El venea tot mai rar pe la mine, si in cele din urma nu ne mai vedeam, decat din cand in cand.

Primavara, cand da mugurul, noi, baietii, ieseam la morminte, ca sa ne invatam lectia la aer curat, plimbandu-ne printre visinii infloriti, ori stand culcati pe iarba frageda si presarata pe ici, pe colo cu flori de primavara.

Venea cateodata si el. Il vedeam plimbandu-se de-a lungul santului cu cartea in mana, dar deodata se intindea pe iarba, isi punea cartea la o parte si ramanea timp indelungat privind la cerul albastru ori la norii ce se perindau pe deasupra lui.

Eram foarte nenorocit fiindca vedeam ca-l munceste ceva si mie nu vrea sa-mi spuna nimic, ca sta bucuros cu gandurile lui.

— Hutule, i-am zis intr-o zi, cand ma aflam la dansul, asa-i ca tu ai sa te insori cu Livia?

El tresari ca si cand ar fi fost prins asupra unei fapte rele, a privit lung la mine, apoi s-a ridicat, s-a oprit inaintea mea si a grait asezat:

— Tu nu intelegi lucrul asta Da, am sa iau de nevasta pe Livia. Am sa fiu barbatul ei. Dar tu nu stii ce va sa zica aceasta. Vezi, urma el peste putin, mai cu inima, iti vine un fel de ameteala, lumea intreaga parca ti se scalda in valuri de aur si atunci nu zici nimic, ci gandesti numai: am sa o iau de nevasta, iara daca nu s-ar putea, nu stiu ce are sa fie.

Vorbele ii ieseau foarte in sila si eu vedeam din fata si ochii lui, vedeam din felul cum mi le spunea ca-i pare rau ca le-a zis; doream dar sa nu le fi auzit.

— Tu intelegi, urma el nedumerit. Am sa fac la toamna examenul, apoi trec la preparandie, daca nu ma vor primi la teologie. Fac examenul pentru doua clase deodata, ca sa fiu cu atat mai degraba gata, apoi o iau pe Livia si ma fac dascal, daca nu ma primesc in teologie.

— Te primesc, fara indoiala, strigai eu cuprins de bucurie, fiindca nu e cu putinta sa nu te primeasca.

Bogoslovii erau toti oameni mari, cu barba si cu mustati Unii fusesera dascali si acum venisera cu nevestele si cu copiii lor la teologie, ca sa se pregateasca pentru preotie; altii terminasera patru ori mai multe clase gimnaziale, si iar altii fusesera chiar juristi si acum se intorsesera cu gandul de a se face protopopi. Episcopul trebuia dar sa-l primeasca numaidecat pe Hutu, fiindca si el avea barba si mustata.

Eram deci iar fericiti, caci acum iar ne intalneam adeseori cu Hutu; ne intalneam, insa parca era intre noi o intelegere tainica sa nu mai vorbim nici despre Livia, nici despre bogoslovie, nici despre alte lucruri care nu-l priveau decat pe dansul.

Cand m-am intors de vacante la Cocorasti, as fi voit sa strig tare, ca toata lumea sa ma auda: "Hutu a facut toate examenele". Insa nu puteam. As fi voit sa-i soptesc Liviei, cu totul incet si in taina, o vorba, dar nu aveam destula inima, si asa ziceam mereu: "Lasa ca o sa-i spuna el."

— Prea bine! prea bine! zise dascalul Claita, cand afla despre hotararea lui Hutu. Foarte frumos! Omul trebuie sa adune invatatura cata vreme e tanar, caci mai tarziu, cand are nevasta si copii, ar mai voi sa invete, dar nu are timp si nu are tihna. Trebuie sa munceasca, pentru ca sa-i poata hrani. Cand nu are nevasta si copii, poate sa faca ce vrea. Pentru ca sa vezi tu: e multa invatatura in lume si e frumos daca poti sa ti-o castigi toata.

Dupa aceea dascalul Claita a inceput sa se plimbe prin casa si s-a plimbat, si s-a plimbat pana ce s-a oprit iar inaintea lui Hutu si a zis tare:

— Foarte frumos! Asa este! E mai bine popa decat dascal. Pentru ca sa vezi tu! nu e lucru mai placut si mai frumos decat sa vezi cum din copilul prost se face incetul cu incetul un baiat destept, apoi un om cuminte cu purtari bune. Eu vad la noi in sat: ii cunosti de departe pe cei ce-au umblat la scoala si-ti rade inima, spun eu, iti rade inima. Si trebuie sa fie, fiindca sunt multi dascali. Apoi vezi tu: si popa e un fel de dascal; si el poate sa faca mult bine daca vrea. N-ai nevioe sa fii tocmai dascal pentru ca sa faci trebile unui dascal, insa daca vei fi popa, esti mai bine platit si ai mai multa vreme.

Si s-a plimbat dascalul Claita, si s-a plimbat, si tot s-a plimbat, fiindca-i parea bine si nu stia ce sa mai zica.

In sfarsit, el s-a oprit, dar n-a zis nimic, ci a stat si a privit lung la Hutu, si numai dupa ce a privit l-a intrebat:

— Cati ani mai trebuie sa stai tu pe la scoli, pentru ca sa inveti tot ce se poate invata?

— Mult, a raspuns Hutu, opt, zece ani intregi.
— E mult, Hutule! a zis atunci dascalul Claita, si a ramas cuprins de ganduri grele, caci el tinea la Hutu si Livia ii era fata.

Seara a iesit din casa cu lumanarea aprinsa, a pus lumanarea pe masa cea mare din scoala si a urmat a se plimba pana ce a ars toata lumanarea, apoi s-a intors iar in casa in care-i dormeau nevasta si cele cinci fete, a stat, a privit imprejurul sau si se vede ca-i era greu, fiindca si-a ridicat amandoua mainile spre cer si a zis:

— Doamne! tu esti bun si nu ma plang, dar daca mi-ai fi dat un singur baiat, ti-ar fi parut si tie bine, vazand ce om as fi scos din el.

Dupa aceea dascalul Claita s-a culcat si a dormit bine, fiindca era obosit de plimbarea cea multa.

Ziua urmatoare, cand a vazut pe Hutu, el l-a apucat de mana, l-a privit lung in fata si a grait:

— Hutule, nu se poate! pentru ca sa vezi tu: nu e cu putinta! Ai inteles? Dac-ai fi copilul meu, as zice: omul care a apucat odata o cale buna trebuie s-o urmeze pana ce nu ajunge la capat. Asa te gandeste, ca sa o duci pana la capat si ca odata cocorasteanul sa zica: "Mihai Budulea? Il stiu de mic; din satul nostru a iesit." Ai inteles? Tu nu esti pentru popie. E putina invatatura la noi si legea noastra nu poata sa ramaie de rusine. Iti spun eu: nu se poate! Asa te gandeste, ca daca vezi un ungur, sa treci peste el, daca vezi un neamt, sa treci peste el, daca vezi un sarb, care e tot de legea noastra, sa treci si peste el, fiindca e limba straina si neam strain si viata straina.

— Da! jupane invatator, a raspuns Hutu, si n-a mai zis nimic, deoarece acum stia ce are sa faca.

Iar dascalul Claita a rasuflat din greu, ca omul care s-a descarcat de o sarcina grea.

Budulea cel batran a venit insa la mine si era trist si nu zambea cand vorbeam cu el.

Voiam sa stiu ce-l pune asa pe ganduri si l-am intrebat. El a raspuns ca, iaca, nimic, numai fiindca Hutu invata frantuzeste si nu-i vine deloc la socoteala, deoarece mai ales maica-sa e cam pusa pe ganduri vazandu-l ca sta mereu pe carte si vorbeste singur, incat nimeni nu intelege ce zice, dar mai ales se teme ca nu cumva invatatura cea multa sa-i fie de oarecare greutate la minte, caci nu mai voieste sa stie de parintii lui, ci sta mereu singur, iara cand il intrebi ceva, se uita uimit la tine si nu stie ce sa raspunda, ba nici noaptea nu are tihna, ci bolboroseste prin somn, ceea ce nu seamana deloc a bine.

Pe cand mi le spunea aceste, Budulea era foarte trist. El suspina dar si urma inca si mai trist:

— Noi avem sase capre si un tap. Ieri seara, Hutu umbla pe di- naintea casei si privea la stele. Maica-sa, fiind pusa pe ganduri, l-a intrebat ce cauta. El a raspuns ca cornul de capra. Atunci ea a venit speriata la mine si mi-a spus ca Hutu cauta cornul de capra prin vazduh. I-am zis sa nu se sperie, fiindca este un fel de stea care se cheama corn de capra si pe aceea o cauta Hutu.

Stiam insa ca nu prea e bine cand omul cauta, ca solomonarii, stelele pe cer; am iesit si am zis: "Hutule, dragul taichii! ce cauti tu? caprele sunt legate de gard". Le legasem ca sa nu faca paguba prin gradina, caci, fara doar si poate, capra e chipul diavolului. Hutu a tresarit, apoi a ras si a zis ca e pe cer un corn de capra, prin care trece pamantul, si ar voi sa-l afle in care parte a cerului sta. Adicatelea, precum vezi, vorbea intr-aiurea, desi-ti parea om in toata firea. Am zis dar: "Hutule, dragul taichii, ce vorbesti? nu vezi tu ca lumea e mare si ca pamantul sta locului!" El a venit apoi s-a inceput sa ne spuna ca pamantul se invarte ca prasnelul si da mereu ocoale imprejurul soarelui, ca soarele e mai mare decat luna, ca luna e mai mica decat stelele: noi le lasam toate pe voia lui, fiindca vedeam ca n-avem ce sa-i facem. Ne spunea ca toate aceste sunt prin carti; noi ziceam ca-l credem, desi stiam ca una ca asta nu se poate; dar ti-e mila cand il vezi pe om la nevoie.

L-am lasat pe Budulea cel batran sa vorbeasca, deoarece era cu totul trist si nu ma induram sa-l supar; in urma i-am spus apoi ca asa este cum zice Hutu, asa sta in carti, afara de cornul de capra, despre care nu stiam nimic.

Budulea s-a uitat atunci lung la mine, si se vede ca nu stia: sa ma creada ori sa rada de mine?

— Dar atunci, zise el, cum vine ca Hutu strange toate pietrele pe care le gaseste pe drum si aduna toate buruienile si le pune in carte si zice ca e asa si asa si mai departe?

— Asa sta in carte, ca pietrele si buruienile au si ele firea lor si numele lor, pe care le invatam ca sa le stim.

Budulea s-a uitat iar lung la mine, apoi a inceput sa rada si a grait:
— Inteleg acum! Al dracului neamtul! Inteleg! Baieti nevinovati. Nu face nimic: e bine si asa. Incetul cu incetul se invata omul cu pacaliturile, si dupa ce-ti vin anii, stii ce ai sa crezi si ce sa nu crezi. E bine si asa! O fi vreo carte ca Isopia, in care se zice ca dobitoacele vorbesc, povesti adica si pilde, cum am zice.

De aici inainte Budulea cel batran iar radea cand vorbeai cu el. Insa Buduleasa tot mai era pe ganduri. Se uita la fata lui Hutu si vedea bine ca e ceva ce-l munceste. Budulea radea, zicand ca, de! se mai gandeste cum trece pamantul prin cornul de capra, dar ea se supara de asemenea glume pocite si amarul ii era cu atat mai mare.

Si, in adevar, ea avea toata dreptatea, fiindca Hutu se facuse ca un sihastru. Nu-l mai vedeai intre oameni, ba chiar nici la dascalul nu mai mergea singur, ci totdeauna, cand voia sa mearga, venea pe la mine, ca sa mergem impreuna, fiindca ii venea greu sa mearga el singur.

Cand eram apoi la dascalul, el nu vorbea nimic si zambea mereu si se uita la noi, la mine, la Livia si la ceilalti, iara cand nu mai avea incotro, apuca de maini pe Mili, se uita in ochii ei si-o intreba: "Ce mai faci, Mili?" Mili raspundea ca nimic, si Hutu iar tacea. Si fiindca tacea Hutu, tacea si Livia, taceam si eu, iar Veturia se ducea pe ici incolo. Atunci ramaneam noi singuri si ne uitam unii la altii si taceam.

Dar odata, cand am plecat, Livia i-a intins mana lui Hutu si l-a intrebat cand mai vine, iar el a tinut mana ei, i-a privit drept in ochi si a grait cu totul asezat:

— Nu stiu. Stiu numai ca am sa vin odata si sa raman aici. Ea atunci s-a rosit la obraji, fiindca ii era greu de mine, dar tot nu i-a lasat mana, ci a grait dusa pe ganduri si cam cu jumatate de gura:

— Numai daca n-ar fi prea mult pana atunci Hutu n-a zis da si n-a zis ba, ci a plecat, si fiindca el imi parea foarte fericit, eram si eu vesel.

Pentru aceea m-am speriat cand, peste cateva luni, am aflat ca Livia se marita dupa Indrea lui Buduc. Il stiam bine pe acest Indrea. Umblase cu noi la scoala, iar taica-sau era directorul scolii si cel mai bogat om din sat: erau in stare sa faca un asemenea lucru. Am grabit dar la Hutu si, cum mergeam, eram atat de ametit, incat imi parea ca merg si casele cu mine, de nu mai pot ajunge niciodata pana la el.

Totusi, cand am sosit la usa lui, m-am oprit si parca-mi venea sa zic: "Lasa ca-i va spune ea".

Hutu sedea la masa cu o carte inaintea sa si cu un plumb in gura. Se vede ca invata ceva pe de rost, fiindca, tocmai cand ma hotarai sa intru, el zicea cu glas tare: "Aurea prima sata est aetas, quae vindice nullo" .

El se opri si ramase privind uimit la mine. Venisem cu gandul sa-l iau cam de departe; de aceea nu-i spusei nimic, ci zisei:

— Am venit sa-ti spun ca una dintre fetele lui Claita se marita dupa Indrea lui Buduc.

— Cine ti-a spus? intreba el asezat.
— Maica. El privi lung la mine, apoi lua o bucata de hartie, facu pe ea un triunghi, scrise la cele trei unghiuri literele A, B si C, mai scrise dedesubt ABSACSBC, privi iar la mine, isi puse cu litere mari semnatura
— Mihai Budulea — si, dupa toate aceste, grai cu glas inecat:

— Cand?
— Peste doua saptamani. Poimaine vin sa cumpere. El apuca hartia, o rupse incet in doua, apoi in patru, cocolosi cele patru bucati in palma, le baga in buzunar, apoi se ridica si stete nedumerit inaintea mea.

— Tu stii ca eu am iubit pe Livia, zise el intr-un tarziu.
— Am vazut.
— N-ai vazut nimic. Dar sa nu crezi ca-mi pare rau.
— Mama zice ca ea nu voieste.
— Stiu. Dar trebuie, fiindca nimeni nu stie mai bine decat Claita ce se poate si ce nu se poate. Asa trebuiau sa vina lucrurile, si tu ai sa vezi, peste un an, ca nu-i nimic, ca n-a fost nimic, ca e mai bine asa.

Imi parea bine ca lui Hutu nu-i pare rau, desi eram oarecum dezamagit, caci ma asteptasem la mai mult, si fiindca vedeam in fata lui un fel de tulburare, care ma facea sa cred ca maine ori poimaine Hutu va vorbi cu totul altfel.

Dar zilele treceau, si el ramanea mereu asezat, retras si intelept, cum fusese mai nainte.

O singura schimbare se petrecuse cu dansul. El, care umbla totdeauna curat ca scos din cutie, acum venea ca- teodata cu ghetele nevacsuite, nepieptanat la scoala.

Apoi nu mai statea de vorba cu noi, ci umbla mereu cu cei de varsta lui, iar cand Budulea venea la oras, il cauta toata ziua, si adeseori tot nu-l putea gasi, deoarece nu mai statea cu cei doi baieti, si nici la scoala nu mai venea in toate zilele.

Apoi se facuse cam indarjit Hutu. Odata, cand Budulea cel batran i s-a plans ca de catava vreme nu-l mai poate gasi, el a raspuns:

— Nici nu stiu ce-ti mai pierzi vremea venind sa ma cauti; parc-as fi copil, ca sa porti mereu grija de mine

Auzindu-le aceste, Budulea se intrista foarte si, intorcandu-se la Cocorasti, nu mai prindea vorba cu nici un drumet, ci mergea drept inainte, tacut, singur cu gandurile lui si intrebandu-se mereu: "Ce-o fi avand oare feciorul meu de s-a facut asa de darz?"

"Sunt pacatele mele, care au cazut pe capul lui", zicea Buduleasa; dar atuncea Budulea se mania si zicea ca nu-i adevarat, pentru ca orice om cuminte poate sa vada ca dintr-un cimpoies nu iese deodata om cu carte si ca el inca dintru inceput simtea ca lucrul n-are sa iasa bine, dar dascalul Claita l-a scos din minte.

Iar dascalul Claita se plimba singur prin scoala si iar se oprea, si iar se plimba si nu mai stia ce sa faca.

Trecusera ani la mijloc, si toti stiam ca Hutu are sa se faca calugar. Inca la inceputul vacantelor el plecase cu o familie din tara, careia ii fusese recomandat din partea episcopului. Boierul, care avea doi copii, voia sa treaca pe la baile din Germania, prin Svitera, pe la Paris si apoi sa se intoarca la Viena, ca sa-si lase copiii intr-un institut. Atat stiam noi, cei ramasi in urma, dar si atat era destul pentru ca sa ne simtim cu totii maguliti.

Cu deosebire, dascalul Claita era mereu dus si, oricand ii venea cate-o scrisoare de la Hutu, o citea mai nainte fiecarui satean in parte, apoi venea cu ea la oras, unde stia ca sunt multi de aceia care sunt gata de a se bucura de dansul. Si cand statea, si cand vorbea, si cand umbla pe ulita, el se uita mereu la dreapta si la stanga si napoi, ca sa vada daca nu se mai iveste cineva, care sa-l intrebe despre Hutu, ba-i parea ca toata lumea il arata cu degetul zicand: "Iata, asta e dascalul Claita din Cocorasti!"

Mai mica, dar tot destul de mare, era bucuria noastra, a celor ce crescuseram impreuna cu dansul.

Hutu plecase la Universitate cu un mic stipendiu, la care episco- pul mai adaugase dintr-al sau un mic ajutor, pentru ca, terminand cursul de filozofie, sa se intoarca la teologie si sa intre in randul calugarilor. Toate aceste ne maguleau pe noi, cei ce ne pregateam pentru preotie, caci Budulea Taichii si pe viitor avea sa fie unul dintr-ai nostri, si unul cu care chiar de pe acum ne faleam.

Cu toate aceste, Budulestii erau tristi si ganditori. Spunea Budulea ca are un fecior care a plecat cu un boier din tara, spunea ca i s-au dat bani de la imparatie, ba chiar si de la vladica, fiindca asa om cu carte nu se mai gaseste, dar nu le spunea decat asa, cam cu jumatate de gura. Caci el, inainte de toate, parca nu mai credea ca Hutu se mai intoarce, dupa ce s-a dus atat de departe. Apoi parca nici nu mai era feciorul lui: ii venea greu sa-i zica: "Hutule, dragul taichii!", ii venea greu sa stea inaintea lui; nu mai stia sa vorbeasca cu el, ba cand se gandea ca s-ar mai intoarce odata la casa lui, il cuprindea ingrijarea, fiindca nu stia unde l-ar putea pune, si simtea ca i-ar fi rusine de casa parintilor sai si de parintii sai. Pentru ca Hutu nu mai cerea nimic de la el, si el cu nevasta lui parca nici nu mai aveau pentru ce sa traiasca, si poate ca era bine ca ei sa moara, ca sa nu-i mai fie cu prostia lor de greutate.

La multa bucurie se asteptase Budulea, si acum ar fi dorit ca sa se fi asteptat la mai putina.

El nu mai canta nici din vioara, nici din cimpoi, nici din fluierul din serpar, nu mai mergea la lucru, ci statea ziua intreaga pe prispa casei si privea din cand in cand la Safta, care sedea torcand la cellalt capat.

Erau dusi amandoi intr-o lume frumoasa, dar pierduta pentru dansii. Si cand ii era foarte greu, Budulea se uita lung la Safta, apoi graia:
— Sa nu graiesc in ceas rau, dara Dumnezeu sa-i faca dascalului parte din partea ce el ne-a facut noua.

Caci Budulea era amarat si trebuia sa se rasufle si el cateodata. Dupa aceea, Budulea a venit la mine si m-a rugat sa-i scriu o scri- soare lui Hutu, pentru ca sa vie acasa.

M-am uitat la el si am luat pana si hartie ca sa scriu.
— Uite, imi zise el atunci, sa-i scrii asa: "Hutule, dragul taichii, si Hutule, dragul maichii, — tocmai asa sa-i scrii. Eu, taica-tau, si eu, maica-ta, iti scriem sa vii acasa, fiindca n-avem alt copil si suntem oameni batrani si prosti si vrem sa te vedem, si-ti ada carti cu tine, ca sa-nveti mai departe, ca sa vedem si noi cum inveti, si Dumnezeu sa te poarte in caile tale." Si sa scrii apoi dedesubt: "Eu, Lapadat Budulea, taica-tau, si eu, Safta, maica-ta, care-ti ducem dorul".

Dupa aceea Budulea a ras si a zis ca-i bine, iara eu am pus scri- soarea la posta si am trimis-o lui Hutu, care-mi fusese prieten in copilarie si la care tineam si acum, fiindca era feciorul lui Budulea cel cu fluierul in serpar.

Iara Hutu a primit scrisoarea, a citit-o si s-a intors, apoi s-a dus sa sarute mana episcopului, a venit sa stranga mana mea si a mers incet acasa la parintii lui.

De aici inainte Budulea nu mai sedea pe prispa si nu mai era gan- ditor, ci venea iar la oras si le spunea drumetilor ca are un fecior care a fost la scolile imparatesti, si acum e scriitor la episcopie, caci Hutu urma cu noi la cursul clerical si era in acelasi timp arhivar consistorial. Dascalul Claita nu era prea multumit de aceasta prefacere a lucrurilor, dar Hutu ii adusese din Viena un glob pentru scoala, o harta a Europei si un exemplar din Istoria lui Petru Maior; mai adusese si pentru cele trei fete inca nemaritate cate ceva, ii aratase, in sfarsit, ca oriunde omul poate sa invete, daca voieste, si ca viata din orasele mari e prea plina de incercari si nu e pentru un om hotarat a-si petrece viata in cuvioasa retragere. Claita se plimba dar si zicea ca e mare cinste pentru Cocorasti ca tocmai unul din sat ar fi umblat prin tari straine, sa fi stat la Viena si sa fie la episcopie.

Eu, in sfarsit, eram iar prietenul si fratele mai mic al lui Hutu. Caci, desi intrand cu sase clase in teologie, eram un an inaintea lui, simteam totdeauna intaietatea pe care i-o dadea varsta, darurile firesti si cunostintele intinse ce-si castigase printr-o munca serioasa si necurmata. Pentru noi toti el era un fel de izvor de lamurire si de sfaturi bune, pentru toti un prieten bland si indatoritor.

Chiar cand radeam de dansul, caci avea unele apucaturi de care trebuia sa razi, nimeni nu radea mai din toata inima decat dansul.

Mai presus de toate era stangacia lui, cand se vedea fata cu femeile. Patruns de un respect nemarginit pentru sexul frumos, cum zicea el, statea totdeauna drept, zambea cu multa bunavointa si era cel mai nenorocit om daca, vorbind, se intampla sa nu fie multumit cu constructia frazei ori cu accentuarea cuvintelor. Indeobste vorbea rar si raspicat, dar cand erau femei de fata, se vedea ca alege si cumpaneste fiecare vorba. Si tot atat de masurate ii erau miscarile. Ii trecea o rosata vie cand se vedea apropiat de o femeie ori cand vreuna ar fi scapat ceva din maini si altul s-ar fi aratat mai sprinten decat dansul.

Pe langa toate aceste mai era si dedat calugariei din crestet pana in calcai, ceea ce-l facea cu atat mai — nu stiu cum sa zic — pentru femei: le placea sa-l necajeasca si rar se-ntampla ca domnul Mihai Budulea sa nu sada cu totul aproape intre doua preotese, fie chiar mai batranioare, caci el se pricepea la gluma, si asa toti si toate imprejurul lui se adunau, afara de doua: Livia, de care el ramanea mereu departe, si Mili, copila cu genele dese, care ramanea totdeauna departe de dansul.



Cand eu ma hirotoniseam, Budulea canta Vrednic este in rand cu ceilalti clerici. Peste cateva luni termina si el cursul si se gandea ca, dupa ce va fi stat vreo luna, doua intr-o manastire, sa se faca diacon si sa-si ieie parintii la sine in oras.

— Da, mergem si noi, zicea Budulea cel batran, ca sa fim im- preuna.

Dar el tot nu era cu desavarsire vesel. Nu se mai indoia ca Hutu al lui are sa ajunga cu vremea vladica; insa ce folos, cand vladica nu avea nici nevasta, nici copii, ba chiar nici o casa a lui, ci locuia "la curte".

Deocamdata, insa, Hutu nu era decat scriitor la consistoriu, ticlu- ia circulari, aduna date si facea expuneri tabelare despre nasteri si incetari din viata, despre cununii, despre copiii de scoala si despre sufletele din deosebitele parohii. Si ii era mare bucuria cand putea sa le faca parintilor veniti la consistoriu impartasire despre cele ce-a aflat.

Unul dintre putinii care voiau sa li se faca mereu asemenea im- partasiri era preacucernicia-sa parintele Avesalon Toda, om luminat si imbracat in reverenda de matase, captusita cu rosu. Cand parintele Toda venea la sedinte, Budulea nu scapa de el, ci trebuia sa fie la masa impreuna, ca sa vorbeasca mai despre una, mai despre alta, in vreme ce parintele Toda asculta, lasand mai ales pe Budulea sa vorbeasca.

Si fiindca era toamna si strugurii se copsesera si timpul era fru- mos, parintele Toda a grait zambind:

— Trebuie sa vii pe cateva zile la mine. Dar baga de seama, caci am doua fete mari, care sunt foarte sirete.

Budulea a zambit si a zis ca nu poate, fiindca si fiindca, dar in cele din urma tot n-avu ce face, si s-a hotarat sa plece.

Parintele Toda avea o trasura cu patru cai foarte frumosi; drumul era bun si calatoria foarte placuta. Acasa, parintele Toda avea o casa mare, o curte larga si plina jur imprejur de grajduri, soproane si hambare. Mai avea prin curte vaci cu lapte, vitei, porci grasi si pasari o multime. In casa, in sfarsit, parintele Toda avea o biblioteca maricica, scaunele si canapelele captusite aici cu matase, colo cu catifea, covoare pe jos si multe alte scumpeturi. El avea insa mai ales o protopopeasa, un fecior ca de douazeci de ani, altul ca de zece si doua fete mari.

Budulea era cam ametit si-si zicea in taina: "Parintele Toda tre- buie sa fie un om foarte fericit".

Simtind dar ca se afla intr-un cuib de fericire, el era stramtorat, umbla pe varful degetelor, facea mereu greseli in constructia frazelor si era foarte nenorocit. Mai ales la masa atat era de zapacit, incat nici nu stia in care mana sa tie cutitul si in care furculita, si aceasta mai ales fiindca sedea intre protopopeasa si Elena, fata mai mare a protopopului, care si ea parea cam zapacita, caci nu vorbea nimic si se uita din cand in cand serioasa la el.

Dupa masa el mai incepu sa rasufle. Fetele se pusera la clavir, si Malci, cea mai tanara, care numai acum cateva luni se intorsese de la calugarite, incepu sa cante mai intai o arie nemteasca, apoi una romaneasca, sosita de curand de la Bucuresti.

Budulea Taichii era incantat, caci n-auzise clavir de cand fusese cu cei doi copii de boier, si acum parca i se improspatasera acele timpuri. In urma canta dar si el Sub aceasta neagra stanca, apoi Adio la Moldova, Sus la munte ninge, ploua, apoi un cantec pe care-l stia de la Cocorasti, iar fetele si protopopeasa il rugau mereu sa cante.

— Trebuie sa stiti, zise el, ca taica-meu e cimpoies.
— Si afara de aceasta e un om minunat, adause parintele Toda miscat. De cate ori il vad, imi aduc aminte pe fie iertat taica-meu, care si el era scurt, gros, rotund la fata si zambea totdeauna ca batranul dumitale.

Hutu era foarte fericit cand auzea ca taica-sau samana cu taica protopopului, si fiindca era fericit, era vesel peste obiceiul sau si nu se mai simtea stramtorat, ba dupa ce a iesit prin gradina, el insusi a cerut bratul Elenei si a ras din toata inima cand Elena, mai nainte de a-i da bratul, i-a zis: "Se cuvine oare unui cuvios parinte sa ceara bratul unei femei nemaritate?"

A ras atunci si parintele Toda, iar protopopeasa a grait: "Nu-l lasam sa se faca calugar. Tineti-va de el, fetelor: trebuie sa-l insuram!"

Si fetele se tineau de el, si el era vesel, si rosea, si se simtea bine. Cand a plecat apoi, protopopeasa l-a intrebat cand mai vine si nu i-a dat drumul pana ce n-a fagaduit ca vine pe ziua de Sfanta Maria, cand era numele ei; fetele au zis ca se duc ele sa-l ia si sa-l aduca pe sus, ca pe un fugar, iara parintele Toda s-a sarutat cu el, apoi l-a petrecut pana la trasura, i-a strans mana si iar l-a imbratisat.

Intorcandu-se dar spre oras, Budulea Taichii era foarte ganditor si, sosind la consistoriu si facand expunerile tabelare, el era mereu ganditor, incat oricine putea sa vada ca dnul Mihai Budulea, arhivarul consistorial, e un om pus pe ganduri.

Fiind insa ca omul care se gandeste mult scapa si cate o vorba, si fiindca Hutu tinea la parintele Toda, el vorbea despre dansul, si il lauda, si spunea ca si protopopeasa e o doamna prea cumsecade. Pentru aceea il necajeau cu fetele protopopului, si el nu se supara, caci nu stia sa se supere, dar se tulbura, si atunci il necajeau cu atat mai vartos. Iar cand preasfintia-sa parintele episcop auzea ca-l necajesc pe Budulea, zambea si el.

Intr-o zi, iesind in gradina, preasfintia-sa s-a oprit privind la Hutu, iar cand Hutu s-a dus sa-i sarute mana, l-a tras nitel de mana, ca si cand ar voi sa-l duca cu sine.

Hutu a plecat dar in urma lui. In gradina, preasfintia-sa s-a asezat pe o laita, apoi a inceput sa-l ia pe Hutu pe departe, sa-l intrebe despre parohiile vacante, sa-i ceara parerea despre propunerile ce ar fi sa se faca viitorului sinod, iar in vremea aceasta il scruta mereu cu privirea.

— Cand mergi la manastire? intreba el in cele din urma.
— Cand veti porunci preasfintia-voastra.
— Prea bine, fiule! raspunse episcopul, apoi ramase catva timp pe ganduri. E frumoasa hotararea ce ai luat, dar te gandeste ca, dupa sfintele noastre asezaminte, timpul ce vei petrece la manastire iti este dat spre a te chibzui si spre a-ti da seama daca nu mai e nici o do- rinta lumeasca in inima ta si daca poti sa te dai cu intregul tau suflet vietii cuvioase. Dumnezeu nu voieste jertfa de sila si manastirea e locas de scapare pentru cei ce nu mai au ce sa caute in viata. Daca voiesti dar sa aduci viata ta jertfa intru folosul bisericii lui Hristos, te gandeste ca jertfa trebuie sa-ti fie curata, pentru ca ea sa poata fi bine primita de catre cel ce strabate si cele mai ascunse taine ale inimii omenesti.

Dupa aceste el se ridica, intinse mana spre sarutare si-i saruta frun- tea, graind miscat:

— Cugetul curat e podoaba crestinului, fiul meu!



Budulea Taichii se afla in mare stramtorare. Pe cand umblase la scoala din sat, stia lamurit c-ar dori sa ajunga si el odata dascal, ca Claita. In urma, cand statea la domnul Wondracek, voia cu totul hotarat sa se faca profesor, ca Wondracek. Mai in urma, cand umbla la gimnaziu, nici nu se mai indoia ca se va face profesor de gimnaziu, ca toti profesorii sai. Acum, in sfarsit, cand era arhivar consistorial, statea zapacit, caci nu stia: sa se faca episcop ori protopop, ca preacucernicia-sa parintele Avesalon Toda, care avea reverenda de matase, protopopeasa si doua fete mari, dintre care una pentru care orice episcop il putea pizmui?

Budulea Taichii isi inchipuia ca e protopop, ca are copii si nevasta, ca Budulea cel batran le face copiilor cate un fluieras si ca maica-sa, Buduleasa Nu! el nu-si putea pierde timpul cu asemenea inchipuiri, caci era arhivar consistorial si trebuia sa lucreze.

Opt zile inainte de Sfanta Marie, Budulea Taichii, dus pe ganduri precum era, a rupt in patru o jumatate de coala de hartie, apoi a cocolosit cele patru bucati in palma si, ridicandu-se de la masa, le-a bagat in buzunar.

Nu era nici o paguba, deoarece el, mai nainte de a fi rupt hartia s-a uitat bine la ea, daca e in adevar maculatura scrisa pe amandoua partile si daca n-a mai ramas pe o parte ori pe alta vrun mic locsor ce-ar mai putea sa fie intrebuintat la calcule de ocazie; vorba e, insa, ca aceasta rupere si cocolosire a bucatilor de hartie era un semn rau si ca in ziua urmatoare el a rupt in patru o jumatate de coala, care nu era scrisa decat pe o parte, si cocolosind cele patru bucati nu le-a bagat in buzunar, ci le-a aruncat una cate una afara pe fereastra deschisa, ceea ce era un semn si mai rau.

A treia zi, in sfarsit, el a rupt in patru o bucata de hartie cu desavarsire alba si n-a cocolosit decat pe una din cele patru bucati, lasand pe celelalte trei pe masa consistoriala, si plecand acasa cu gandul de a scrie preacucerniciei-sale parintelui protopresbiter Avesalon Toda o scrisoare, in care ii doreste preastimabilei doamne toate fericirile si o roaga de iertare ca nu poate veni deoarece inalt preasfintiasa parintele episcop a binevoit a-l insarcina sa mearga la Cocorasti ca sa staruiasca pentru infiintarea unei a doua scoli, planuite foarte demult, si a crezut ca trebuie sa aleaga sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului pentru aceasta, fiindca satul e adunat si asa mai departe.

Iara dupa ce a dat scrisoarea la posta, el s-a intors ca sa bage in buzunar bucata cocolosita si sa stranga pe celelalte trei in saltarul mesei, a luat binecuvantarea arhiereasca si a plecat la Cocorasti ca sa staruiasca in sensul scrisorii ce o trimisese preacucerniciei-sale parintelui protopresbiter Avesalon Toda.

Acasa toti erau bine. Ca cel mai intai, dascalul Claita, norocitul parinte a trei fete maritate, sedea mereu in jetul ce-i daruise de ziua lui ginere-sau, popa din Cladeni. De cativa ani stupii iesisera de minune, pomii dadusera rod bun si dascalul Claita era jur imprejur vestit pentru mierea si pentru soiurile lui de poame, iar dascalul Claita isi scotea vestea buna in bani gata. El isi cumparase o vie, si acum se gandea sa-si mai zideasca si o casa, pentru ca la vreme de batranete sa se poata retrage in colibioara lui, cum avea el obiceiul de a-si numi viitoarea casa.

Cat pentru cele trei fete inca nemaritate, el isi avea planul gata. Pe Mili ar vroi sa o marite dupa vreun plugar, fiindca Livia il incredintase ca nu e lucru mai frumos decat a fi plugarita; copila era insa prea gingasa, prea se tinea, si asa trebuia sa o marite dupa un popa, ba inca se poate chiar dupa vrun notar, caci era facuta sa fie doamna. Pentru aceea el ii facuse si zestre, si acum zambea asa in el cand se gandea ca numai el singur stie despre aceasta. Linica trebuia sa se marite dupa un dascal, pentru ca sa aiba ginere pe care sa-l lase la locul sau la scoala din Cocorasti. Cea mai mica, in sfarsit, trebuia sa se marite dupa un plugar, pe care sa-l ia ginere in casa.

Si fiindca toate aceste erau bine si statornic puse la cale, dascalul Claita sedea in jet, zicea ca e bine ca omul sa aiba copii, si nu-si mai batea capul decat cu copiii oamenilor din sat, ceea ce era si meseria lui de invatator. Caci acesti copii stiau acum mai mult decat stiuse odinioara dascalul si, pentru ca sa stie, el trebuia sa-i invete. Trecuse vremea slovelor, pe care acum le numeau potcoave. Apoi, afara de Biblie, scolarii mai invatau si istorie, iara globul de pe masa, hartile si tabelele zoologice de pe perete erau tot atatea dovezi ca si dascalul Claita invatase mult de o bucata de vreme. Cateodata ii trecea asa prin minte gandul ca mai sunt o multime de lucruri pe care ar putea sa le invete; dar el se plimba nitel, se incredinta pe sine insusi ca, la urma urmelor, un dascal nu trebuie sa invete decat ceea ce sta in circularele consistoriale, si iar se punea in jet, fiindca ii placea prea mult sa sada in jet.

Budulea cel batran n-avea jet, dar el sedea pe prispa casei, si sedea tot asa de bine ca si dascalul in jet. Ce-i drept, el nu mai zambea cand vorbeai cu el, fiindca era om trecut cu anii si trebuia sa fie totdeauna asezat si cuviincios.

Trecand de-a lungul ulitei, oamenii ii dadeau binete; mergand la biserica, el nu mai statea la fund, ci dinainte, numaidecat langa strana din stanga. Apoi, cand mergea la oras, toata lumea statea de vorba cu el, parintele arhidiacon si parintele protosincel ii strangeau mana. Parintele arhimandrit il intreba ce mai face, ba odata chiar insusi episcopul s-a oprit in loc, a vorbit cu el si i-a dat binecuvantarea arhiereasca; un om dar caruia i se intampla toate aceste trebuia sa fie plin de buna-cuviinta si sa nu rada mereu cand vorbeste cu altii. Afara de aceasta, el avea un fecior care in curand trebuia sa ajunga arhidiacon, cu brau rosu si mai mare decat toti protopopii, fie barbile lor cat de lungi si oricat de albe. Era multumit Budulea cel batran si sedea tihnit pe prispa casei, asteptand ziua cand va fi sa plece cu nevastasa la oras, pentru ca sa traiasca la batranete sub acelasi acoperamant cu fiul sau.

Buduleasa, in sfarsit, sedea si ea pe prispa si torcea: era insa cu toate aceste foarte batrana. Caci gandurile il imbatranesc pe om, si ea avusese multe ganduri in viata ei. Grele insa, cu totul grele nu-i erau gandurile decat acum, de cand Budulea se plangea ca feciorul sau nu vrea sa se insoare, iara pe ea a pus-o pacatul sa zica:

— Se vede ca bunul Dumnezeu asa vrea, ca el sa ispaseasca pa- catele mele

Budulea cel batran s-a maniat, s-a facut rosu ca racul si a zis ca minte, ca Dumnezeu n-are nici un amestec in trebile lui, a trantit usa si a iesit afara ca sa se puna pe prispa casei; de atunci insa el nu se mai plange de nimic.

De aceea Buduleasa sade la cellalt capat al prispei si, sezand, ii vine nu stiu cum, parc-ar voi sa fie moarta de mult.

Cateodata, cand sade pe prispa, vine Mili a dascalului, ca sa vada ce mai face, si atunci vorbesc mai despre una, mai despre alta, si vorbesc si despre Hutu, fiindca Hutu e feciorul Budulesei, si Mili stie ca-i pare bine leichii Saftei cand cineva-i vorbeste despre el si-i spune tot lucruri bune. Atunci Buduleasa se insenineaza, dar cand Mili pleaca, priveste lung, foarte lung in urma ei, parca ar voi sa zica: "S-a dus", apoi zice in gandul ei: "De ce n-a lasat Dumnezeu sa fie dascal?" Apoi intra in casa, se punea intr-un ungher si incepea sa planga asa singura si fara nici un cuvant.

Budulea cel batran, care sedea mai departe pe prispa, stia prea bine ca ea plange; om fara de inima ce era insa, nu se misca din loc, ci statea asa; cel mult, pentru ca sa nu stea fara de nici o treaba, isi scotea fluierul din serpar, il privea din toate partile, apoi, la mare nevoie, ii mai numara si gaurile, si le numara mereu, pana ce Safta nu iesea iar pe prispa.

Le parea dar bine tuturora ca Hutu a venit de Sfanta Marie acasa, ba dascalul Claita ar fi voit sa traga clopotele, pentru ca tot satul sa stie ca "dnul Budulea al nostru" a venit la Cocorasti.

Caci acum el nu voia sa-i mai zica "Hutule", si cand Hutu il ruga sa-i zica precum i-a zis totdeauna, el raspundea: "Fereasca Dumnezeu! Fiecarui om ceea ce i se cuvine. Pentru ca sa vezi d-ta: trebuie sa am si eu bucuriile mele, dnule Budulea."

Hutu cu toate aceste se tinea de obiceiurile lui; ii zicea dascalului "jupane invatator", ca totdeauna, saruta mana dascalitei, precum era deprins din copilarie, si le zicea fetelor "Linico" si "Mili draga", ca mai nainte, ceea ce era bine, fiindca fetele nu se suparau si dascalului ii parea bine. Ca om care stia ce i se cuvine fiecaruia, dascalul Claita nu cerea decat ca fetele sa nu indrazneasca a-i zice dlui Budulea "nene Hutule", iara Mili si Linica, fiind niste fete binecrescute si ascultatoare, nu mai ziceau "nenea Hutu" decat atunci cand nu era de fata nici Hutu, nici dascalul, ceea ce nu era bine, deoarece Hutu se supara, caci era deprins ca fetele sa-i zica "nene Hutule".

Mai era Hutu suparat si pentru ca Mili tacea mereu si se uita la el ca si cand ar fi suparata, ba, cand sedeau la masa, si el povestea despre zilele petrecute la casa preacucerniciei sale parintelui Avesalon Toda, ea s-a ridicat fara de nici un cuvant de la masa si nu s-a intors decat peste catva timp.

Fiind dar ca el tinea ca Mili sa nu fie suparata, dupa-amiazazi, cand au iesit in gradina ca sa vada daca strugurii s-au copt, a cautat sa fie singur cu dansa si a intrebat-o pentru ce s-a suparat.

Ea a zambit si a zis ca nu e suparata. El insa vedea ca e suparata, si a apucat-o de maini, si s-a uitat lung si cu dragoste in ochii cei cu gene dese, si a zis:

— Esti suparata. Ea a tacut si nici n-a zis ca-i pare bine, nici n-a zis ca, da, e suparata, fiindca ar fi trebuit sa spuie pentru ce, si aceasta nu era cu putinta.

— Mili draga, a zis iar Hutu, suparat acum si el, tu stii ca eu te iubesc pe tine. Pentru ce nu-mi spui dar ca sa stiu, fiindca n-ai de ce sa te superi. Uite, daca ti-a spus cineva ceva, a grait un neadevar, dac-am zis chiar eu vro vorba care te-a suparat, nu m-ai inteles bine. Uite, urma el iar, si atunci ii lua capul intre amandoua mainile, ca sa o poata privi cu mai multa staruinta, spune-mi, pentru ca tu stii ca te iubesc si mi-e greu cand te vad suparata.

— Zau ca nu sunt suparata! a grait acum Mili, si ea spunea adevarul, fiindca nu mai era suparata, si-i radeau pe sub genele dese amandoi ochii marunti.

Dnul arhivar consistorial Mihai Budulea ar fi voit s-o sarute, atat ii parea de bine cand o vedea razand astfel cu amandoi ochii, dar n-o sarutase de mult si-si pierduse deprinderea; el s-a multumit dar a-i strange obrajii cu caldura intre palme si a plecat mai departe, caci acuma toate erau bune si bine puse la cale.

— Nene Hutule, a zis ea mai tarziu, cam cu jumatate de gura. E adevarat ca nu te mai faci calugar?

— Cine ti-a spus ca nu ma fac? intreba el speriat.
— Nimeni, dar zic eu asa!
— Nu, draga, nu-i adevarat, raspunse Hutu cu un fel de parere de rau.

Ea n-a mai zis apoi nimic; ar fi voit insa sa-l apuce de mana, ca sa i-o sarute, dar nu putea, fiindca el nu era inca calugar.

Acum era aproape de masa cea mare din gradina, la care sedeau dascalul cu dascalita si cu Linica. Hutu parc-ar fi voit sa se intoarca inapoi, ca sa intrebe pe Mili pentru ce l-a intrebat daca nu se mai face calugar, dar nu se putea, si asa s-a multumit a se intreba pe sine insusi: "Pentru ce oare m-a intrebat si pentru ce se bucura cand am raspuns ca nu?"

Au trecut apoi toamna si iarna, iara in primavara, la Duminica Tomei, s-a intrunit Sinodul. Parintele Mihai Budulea ne era referent scolar si ne bucuram cu totii cand el ne raporta despre starea invatamantului, aratand cati scolari, cati invatatori, cate scoale, cum stau la noi si cum in alte tari si la alte popoare trebile, si ne bucuram mai ales cand el isi facea in urma propunerile, vorbind asezat si intelept ca totdeauna. Era de fata si dnul deputat sinodal, inspector scolar din cercul Cocorastilor si invatator emeritat, Pantelemon Claita, si nemaiputandu-se stapani, el trase pe vecinul sau de maneca si-i grai incet:

— Il cunosti, ma rog? A iesit din scoala de la mine. E feciorul lui Budulea, cimpoiesul de la noi. Mi-e ginere.

In urma ni l-au ales protopop, desi era om tanar.
— Tii minte, ii zisei in ziua alegerii, cand eram in padure si-mi spargeai alune?

— Dar tu, imi raspunse el, tii minte cand imi ajutai sa port cosul cu peste?

Iar dupa aceea ne-am imbratisat si eram fericiti ca in copilaria noastra.

Acum, in sfarsit, primesc o scrisoare: ma pofteste la botez. Un nou Budulea, Budulea Bunicului! Si mai intrebati daca-mi pare bine? Ba nu-mi pare bine, dar imi vine sa cred ca numai visez bucuria ce simt.

Il vad inaintea mea pe Budulea cel batran zicand ca omul care a pus la cale o gluma buna.

In vad pe dascalul Claita stamparat si zicand: "Acest baiat, care s-a nascut acum, e nepotul meu. Pentru ca sa vedeti d-voastre: eu am avut sase fete, dintre care cea mai mare, pe care gandeam s-o marit dupa ginere-meu, dupa ce va fi iesit dascal, s-a maritat dupa dascalul din Strantea, a doua s-a maritat dupa Mitrea lui Buduc, care acum e ctitor la biserica, pe a treia a luat-o ginere-meu, popa din Cladeni, cele doua mai mici iata-le aci, iar Mili s-a maritat dupa ginere-meu, protopopul, si a nascut pe acest copil, care acum e nepotul meu!"

O vad apoi pe maica protopopului stand intr-un colt, cu ochii plini de lacrimi si zicand incet: "Tu, Doamne, m-ai pedepsit cu bunatatile tale si eu nu sunt vrednica de bucuriile ce mi-ai daruit!" .

Il vad insa, inainte de toate, pe el, stand la patul ei si privind in tacuta uimire la mama si la copil.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .



Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu